Sfârşit de Tiranie

(Undeva în Europa, cândva după 1789...)

Revoluţiile sunt întotdeauna furate.
Dacă nu total, măcar parţial.
Bazate pe idealuri, nici nu ar putea fi altfel.
Iar altcum nici nu ar avea loc, fiindcă nimeni nu e prost să se ducă la moarte, decât pentru un ideal.
…………………………………..
E o seară frumoasă de iarnă.
În Palatul, imens şi inutil, răsună gol vidul şi străluceşte întunericul negru.
Liniştea dintre ziduri, pe care de obicei nu o auzim şi nu o trăim, decât după ce am trăit, e mai înfricoşătoare decât zgomotul permanent al vieţii.
De aceea, în palat, în nenumăratele săli şi pe coridoare, ca oriunde este gol şi întuneric, umblă nepăsătoare Frica.

Afară, în piaţa vastă, luminată, pocnesc şi strălucesc aritificiile.
Poporul se bucură şi cântă inconştient.
El crede întotdeauna cu totul altceva.
Crede ce i se spune.

Străfulgerările din piaţă pătrund prin draperiile geamurilor înalte al Palatului.
De pe tavanele întunecate, sclipind cu ochiade vinovate, le răspund feţele acoperite cu foiţă de aur.
Din aurul celor ucişi ca să se construiască Palatul.
Scheletele lor au fost aranjate cu smerenie şi bunăvoinţă în osuarul organizat în subsolul adânc.

În sala mare a Palatului, Tiranul mort, prezidează la tribună, lovind cu un ciocan pupitrul.
În sală soţia, tolănită pe un fotoliu, omorâtă odată cu el, se foieşte neliniştită, cu o seceră în mână.
Nu, nu, ea nu e Moartea.
E şi ea doar o moartă acum.

Vorbesc între ei.
Ca morţii când sunt singuri.
Şi sunt lăsaţi adesea.
- Ce bine, zice el, că nu mai suntem afară cu ei. Ne-ar omorî.
- Ai dreptate, zice ea. Asta nu am înţeles noi din prima dată, atunci când ne-au omorât. De aceea ne-au şi omorât.
- Au avut dreptate. Odată Palatul terminat, rolul nostru era jucat. Nu mai puteam avea liniştea pe care am avut-o toată viaţa, ca să dărâmăm ţara şi să facem Palatul, şi nici cea pe care o avem acum.
- Şi nici cea ca să omorâm mai departe, zice ea, zice ea miloasă.
- Oricum oamenii noştri sunt majoritari. Revoluţia noastră a reuşit. Ai noştri deţin Palatul, noi suntem în siguranţă, iar restul de ţară e pustiu.
Afară petrecerea se terminase.
Poporul, minţit, plecase flămând şi ameţit să se culce, până la următoarea serbare cu artificii.
Se făcuse dimineaţă şi ningea ca în basme frumoase şi mincinoase.
La uşa Palatului trăgeau limuzine negre.
Rând pe rând hoţii Revoluţiei, veneau la Palat.
După ce sala mare a fost plină, uşa a fost închuiată pe dinăuntru.
Mai rămăsese doar un loc gol, în primul rând.
Pe fotoliu era o seceră.

La prezidiu s-a cocoţat Hoţul numărul 1 conform listei Revoluţiei furate.
Şedinţa trebuia să înceapă, aşa că a luat ciocanul să bată în pupitru.
A simţit imediat că cineva nevăzut îl ajută, conducându-i mişcările.
- Astăzi avem pe ordinea de zi Legea Banilor furaţi.
Voi da citire Legii.

Preambul: conform marelui economist Dolarov, munca nu produce bani.
De aceea banii nu pot fi ai celor ce muncesc.
Articol unic: Banii sunt ai celor care fură.
Orice prevedere contrară anterioară sau ulterioară, se abrogă.

În acest moment, ciocanul s-a ridicat singur şi a lovit puternic pupitrul, atingând şi degetele Preşedintelui prezidiului, care a scos un uşor sunet aprobativ.
Legea fusese astfel votată în unanimitate.

Mâine vom aproba Legea Bugetului pe anul viitor, zise Preşedintele zâmbind fals.
Vom vedea şi aproba astfel de unde şi cât vom fura.

Între timp, afară, ningea puternic în continuare.
Se apropia Crăciunul.
Poporul, care mai trăia după Revoluţie, croise deja drum prin nămeţi.
Astfel că atunci când maşinile negre au trebuit să plece de la Palat, nu s-a întâmplat nici un incident.
Ultimul a ieşit Preşedintele.
Era seară.
Palatul a rămas din nou pustiu.
Pe dinăuntru, cineva a încuiat uşa mare de la intrare.

Încet, încet, ninsoarea a acoperit orice acces la Palat.


Eugen Danescu