(Personajele sunt fictive ca şi întâmplările.
Orice potrivire cu realitatea, dovedeşte că imaginaţia noastră e limitată la real.)
Păcat că nu ştiam cum îi cheamă.
Ce fel de suflet, o să apeciaţi dvs.
Mă resemnasem cu Singurătatea.
Vremea nu o mai măsuram eronat , după ceas, fiindcă era deja Eternitate.
Iar povestea vieţii mele nu o mai redau.
Povestea vieţii o redă fiecare, doar în timpul vieţii, prin vorbăria de zi cu zi.
După aceea nu mai are nimic de spus.
Povestea s-a terminat.
Când a fost adusă lângă mine rusoaica, tot de cuplul care a avut grijă de mine, nu pot să spun că mi-a fost indiferentă.
Suntem făcuţi ca, pe orice Lume ne-am găsi, să ne placă să fim vizitaţi, iar dacă ni se aduce o floare sau măcar o lumânare, ne simţim şi mai bine.
- Dragă, zice rusoaica, ce bine că ne-am stabilit definitiv la casele noastre.
Nu mai avem nici o grijă.
Eu tăceam şi aşa am făcut până la sfârşit şi după aceea, pentru totdeauna.
Dar ea şi-a dat seama că o ascultam, deşi rece.
Pe de altă parte, ştiam: dacă ni se întâmplă ceva, trebuie să povestim măcar odată cuiva.
Asta se pare că e valabil chiar şi după moarte, fiindcă uneori reapărem ca stafii.
Ce îmi spunea ea, am înţeles că nu mai spusese nimănui.
De ce, am înţeles spre sfârşit.
Eu eram o bătrânică, normal, singură, zicea ea.
Mă vizitau, pe rând, o vecină şi un vecin, soţ şi soţie.
Nici nu ştiam cum îi cheamă.
Nici chipurile nu le distingeam bine, prin cataracta ochilor,groasă de un deget.
Îmi aduceau un corn şi lapte.
- Camara, au venit cornu şi laptele.
Băiatul nostru nu le mănâncă la şcoală.
Eu aveam peste 95 de ani de Şcoală a vieţii, la care nu se dă diplomă (mai bine că se falsifica şi asta) şi de aceea pricep bine Omu.
De câte ori venea, ea îmi ducea oala cu pipi la veceu, că eu o vărsam când o duceam singură.
Iar laptele era încălzit şi îndulcit.
Ştii cum e de la o vârstă: timpul ia o viteză din ce în ce mai mare, până te ia de tot cu el.
Aşa că mă obişnuisem cu ei şi lăsam iala de la uşă deschisă, iar punguţa cu diamante şi actele terenurilor,le aveam sub pernă, în siguranţă deplină.
Oricum, nu mi se mai putea întâmpla, decât un singur lucru în viaţă, Moartea, ceea ce era din ce în ce mai normal la vârsta mea.
Ei veneau întotdeauna ziua, puţin după prânz.
Lipseau numai când băiatul arunca laptele că era stricat.
Ultima dată au venit însă pe seară.
Şi amândoi.
Afară turna cu găleata, fulgera şi tuna.
Mi s-au părut puţin schimbaţi, chiar dacă nu le vedeam decât umbrele şi ceva din culoare.
Parcă el era mai voinic şi brunet, iar ea blondă şi râdea degeaba.
Cum au venit au încuiat uşa.
El a venit cu două ouă şi a zis ceva de Cornu.
Ea a adus o sticlă de lapte şi a zis ceva de vacă.
Atunci am înţeles: el era d-l Cornu, iar ea d-na Vaca.
Mi-a părut bine că s-au recomandat, în fine.
Ea m-a ciupit de faţă.
El m-a palpat puţin pe gât.
Am simţit că aveau mănuşi de cauciuc.
Erau reci.
Ea a văzut oala cu pipi şi a aruncat-o cu piciorul sub pat, unde s-a vărsat.
Afară era deja noapte.
-Camara, a zis ea, ţi-am adus foaia de trastament.
Trebuie să o semnezi.
Eşti decompensată sută la sută.
Într-adevăr, titlul era Trestament.
Foaia era deja ştampilată.
Erau cantităţile şi apoi medicamentele.
Am citit de exemplu acolo , 5 Tablete de Şagal, 2 Tablete de Picaso, 1500 Grame de 24 K şi 100 ha, ha, ha la Corbeanca, au râs ei.
Zice ea: semnează aici, jos.
A da, era corect scris, probabil costul reţetei:
Un milion EU şi am semnat sub eu.
El parcă nu mai era încordat.
Au devenit, brusc, amabili.
- La culcare, mătuşă Camara, zice ea, după care m-au luat pe sus, aruncâdu- mă ca pe un manechin pe pat.
Mi-au îndesat un pahar cu lapte rece de vacă, cu picături amare, „pentru inimă”, a zis ea rânjind degeaba.
Mi-a potrivit perna peste faţă, (punguţa cu diamante au spus că o ţin ei, că mă glodeşte), ea, iar el a început să îmi consulte tot mai strâns gâtul, cu ambele mâini, cu mănuşi reci de cauciuc.
Am visat o clipă ce bine o să îmi facă Trestametul pe care l-am semnat şi m-am trezit, uite, lângă tine.
Ce liniştită sunt.
Nu mă mai dor oasele.
Parcă am întinerit.
Nu mai fac nici măcar pipi.
Eu m-am gândit atunci: tare proastă e şi Rusoaica asta.
Nici nu ştie pe ce Lume trăieşte.
Doar că povestea ei semăna perfect cu a mea.
Acum ştiţi, deci şi cum am ajuns eu aici.
Stăteam una lângă alta vecine pe veci, despărţite de o rădăcină adâncă de stejar.
De deasupra, prin covorul de frunze uscate al pădurii, se auzeau vorbe şi paşi.
O frântură de conversaţie, şoapte, săruturi.
Stejarul a început să se clatine ritmic deasupra noastră, mişcare care se transmitea şi rădăcinilor de lângă noi.
Cei doi gâfâiau, ea ţipa uşor…
Am simţit că dacă ar mai fi putut, vecina mea veşnică, ar fi încercat o emoţie..
Apoi totul s-a liniştit:
Un bărbat şi o femeie vorbeau:
Femeia, sensibilă, zice:
- Ce moştenire frumoasă e Corbeanca. Păcat că o vindem.
Vai dragă, dacă ştiam că ne oprim chiar aici, aduceam şi o lumânărică, să o aprindem la rădăcina stejarului.
(la rădăcina au lăsat totuşi un prezervativ)
La care Rusoaica îmi şopteşte, parcă:
- Ia auzi tu! d-l Cornu şi d-na Vaca!
Da, da, pe Trestamentul meu erau şi 100 de ha ha ha pădure de Corbeanca!
Rusoaica -Camara reuşise să povestească cuiva, ultima ei întâmplare.
Că nu te linişteşti nici moartă, până nu povesteşti măcar odată ce ţi s-a întâmplat.
(Vorba cuiva, „trăieşti doar ca să îţi povesteşti viaţa”).
Chiar dacă nu va mai afla nimeni niciodată.
Nici chiar procurorii cei curioşi.
Între noi s-a lăsat pentru totdeauna tăcerea, fiindcă nu mai aveam nimic de povestit.
Eu eram acum satisfăcută: aflasem care era numele binefăcătorilor mei; fuseseră nepoţii mult iubiţi, orfani, pe care îi crescusem de mici.
Probabil că, la plecare, ei au mângâiat miloşi stejarul de deasupra noastră, ca pe un monument funerar respectat, fiindcă rădăcina care ne despărţea, a vibrat, ca o un semn de adio al unui braţ subteran.
Paşii şi vocile s-au îndepărtat, iar noi am tăcut definitiv: eram secrete îngropate pe veci.
Liniştea adâncului pădurii Corbeanca, ne va ocroti de-apururi pe toţi: şi pe noi şi pe ei.
