Hotnews.ro Ultimul Minut (RSS)

vineri, 30 octombrie 2009

Gândul zilei (13)

Ura poate distruge Binele,
Dar în mod sigur distruge pe cel care urăşte.
De aceea a urî, înseamnă a te sinucide un pic.

PS: aş da aici exemplul postului Realitatea TV, al lui CTP, etc.

VIDEO CLIP
Pagubitii FNI">

marți, 27 octombrie 2009

Privind o muscă moartă (Şotronul)

După ce termină mulţumit, vizita de dimineaţă a bolnavilor, domnul doctor se apropie de geamul salonului, etajul 5.
Pe pervaz zăceau, pe spate, aşa cum se stă când eşti mort, zeci de muşte.
Una se mai agita pe sticla geamului, încercând să scape din salon.
Domnul doctor scoase fără grabă, din buzunarul de la piept, un spray de firmă şi stropi musca.
Aceasta căzu pe pervaz, lângă celelalte, bâzâi puţin chinuitor şi încetă să mai mişte.

Domnul doctor, avea ca pasiuni în viaţă, mila şi morala.
Iată ce gândea el, privind musca înţepenită pe spate, închipuindu-şi că se adresează audienţei din salon, care însă dormita ameţită de doctorii şi numai de filozofări nu îi ardea.

„Atunci când omorâţi o insectă şi vedeţi cum devine, un obiect cu picioare şi aripi rigide, care înainte cu câteva momente zbura, aţi dori să nu fi făcut gestul acesta.
Chiar dacă aţi omorât-o fiindcă vă deranja, sau degeaba, acum vă încearcă tristeţea şi remuşcarea.
Vă daţi parcă seama, că gestul dvs. a fost absurd de crud.
Înţelegeţi brusc, că aţi făcut ceva ireversibil.
Iar noi nu putem accepta ceva definitiv, atâta vreme cât suntem în viaţă, în care nimic nu e definitiv, mai ales ea.

Ne îndoim de orice act al nostru, imediat ce l-am făcut.
A acţiona, înseamnă a alege dintr-o infinitate de posibilităţi, una singură.
Dar întotdeauna, gândim apoi, că puteam face altfel, mai bine.
Iar acum, când privim insecta moartă, nu mai putem face nimic.
Şi asta ne duce cu gândul, că şi noi odată, nu vom mai putea reface nici un act.

Pricepem câteva momente, că Viaţa este una singură, fie ea a noastră, fie a unei gâze.
Viaţa şi Moartea sunt aceleaşi, indiferent de specie.
Indiferent dacă e vorba de un elefant sau de o furnică.
Cantitatea de viaţă este aceeaşi, deşi viaţa e calitatea la gradul superlativ şi nu depinde de mărimea corpului, sau de inteligenţă.
Viaţa este doar calitate,.
Instantaneu, acel univers mic dar intim al insectei, al celui omorât, care pentru noi este un mister, dispare definitiv, în neantul morţii.
Care or fi fost, oare, problemele acestei fiinţe?
Ce suferinţe şi dorinţe o fi avut ea, dar nu le-a transmis, iar acum nu le va mai transmite niciodată.
Fiindcă, deşi o insectă nu vorbeşte, tăcerea ei ascunde o trăire, căci, evident, a avut o voinţă proprie, cât o fi fost ea de rudimentară.
Dar odată cu viaţa ei piere, totuşi, un probabil mister.
Ne întristăm şi plângem, atunci când, în câteva secunde, suflul vieţii dispare şi lasă veşmântul ei gol, bun de aruncat la gunoi.
(există şi din cei care se bucură, însă)

Un cadavru este un obiect de care ne este teamă, fiindcă seamănă cu noi.
Se uită parcă la noi şi ne vorbeşte cum e, când vom fi obiect.
Cu picioruşele care adineauri alergau înţepenite de dispariţia pe undeva, sau peste tot, în Univers, a ceea ce noi avem şi numim fără să înţelegem „Viaţă”.
Parcă acea viaţă, pe care am curmat-o, trebuie să se fi dus undeva, şi parcă o simţim şi în apropierea noastră, înfiorându-ne.
………………………………….
Întins pe spate, şi eu, ca o insectă, pe o suprafaţă dură, aşa cum mi s-a recomandat obligatoriu, după ultima operaţie, am timp să reflectez şi să fac similitudini.

Dar să reiau, mai bine, întâmplarea, de la declanşare şi s-o duc până la capăt.

Într-o bună dimineaţă, m-am trezit cu o jenă la picior.
Era vorba de un deget, puţin umflat.
l-am forţat toată săptămâna să intre în matriţa ascuţită a pantofilor, până ce, într-o zi, s-a bos-umflat, şi a refuzat.
Era şi vânăt de indignare.
M-a obligat să merg la doctorul de familie.
(doctorul de familie, este acel doctor care se ocupă de familii.
De aceea nu are timp să se ocupe de membrii lor, separat.)

Am nimerit, pe seară, uşa cabinetului, luminată de bezna de pe culoarul policlinicii recent reabilitată.
După voci, am numărat, orbit de lumina întunericului, exact între 5 şi 50 de persoane, care aşteptau.
Doctorul era plecat să ia masa de 10 dimineaţa.
Am început aşteptarea.
Ziua şi noaptea.

Cu timpul, pe culoar, vocile au început să se rărească.
Bolnavii erau din ce în ce mai plictisiţi de viaţă.
O boală îndelungată, e cel mai bun remediu, să te saturi de viaţă.
Ce e drept, cei decedaţi erau ridicaţi operativ.
Când se ridica şi gunoiul.
Eu am avut laşitatea răbdătorului, să aştept, şi am trăit.
Şi am mai trăit.

M-am trezit strigat de ecou.
Nu mai era nimeni la cabinet, de mult.
Nici nu fusese.
O lumină mai orbitoare decât bezna, venea pe uşa cabinetului încuiată.
- Aveţi biletul de internare, am auzit o voce feminină bărbătească.
M-am ridicat de pe jos, în trei labe şi am plecat.
Pe a patra, cu bilet de internare, o târam, ca o roată blocată.
Era nefuncţională, cu ceva puroi (scuzaţi), însă numai până la gleznă.
Tot drumul, pe stradă, m-a condus o companie veselă de câini, dând din coadă.
Eram de al lor.

Mareşalul soios, de la poarta spitalului, a întâmpinat cu ambele picioare, gruparea noastră veselă.
( bronzat iarna, vara, primea o delegaţie revoltată de Cauboi murdari, cu lanţuri la gât şi senioare, cu fuste lungi şi parfum de cocină.)
Am profitat de amestecul de animale bipede şi patrupede şi am intrat.
Eram sigurul triped şi am fost protejat.
Nu am fost lovit, ci înjurat.
M-am aşezat în labele valide, la coada Camerei de Gardă.
Femeia de serviciu tocmai culcase doctorul.
M-a consultat chiar ea, cu mătura pe spinare şi mi-a dat biletul de internare.
Pe el era configurată schema de acces la salon: un şotron.

Am luat-o în serios şi am sărit pe scări în 3 labe, 8 etaje, de unde am coborât la fel la subsol.
Apoi am urcat la etajul 5.
(aceste exerciţii sunt obligatorii la internarea în orice spital.
Liftiera, din liftul blocat, urmăreşte executarea lor, cu cartea de vise pe genunchi).
Aici pe una din uşi , era mâzgălit un şotron.
Ezitând să intru, am sucit instinctiv, gâtul.
Până la urmă orice gât e făcut să fie sucit.
Fie de un doctor, fie din dragoste.
Pe uşa salonului de vizavi era aplicat un studio comod pentru 2 persoane în pat.
D-şoara care ieşea, încheia domnul doctor la pantaloni, cu mănuşi medicinale sterilizate.

Văzând atâta grijă pentru om, am revenit cu gâtul la normal, şi am păşit pe uşa cu şotron.
Înăuntru erau între 5 şi 50 de persoane.
Părea un semn bun.
Mai întâlnisem undeva exact acelaşi număr
Şi mai erau acolo 5 paturi.
.
Pe jos era desenat, cu dâre de pipi, de la pat la veceu, un şotron complet.
Aşa prevedea regulamentul spitalului, deplasarea prin salon a şchiopilor.

Toţi aveau la capul patului, un picior în perfectă stare, în loc de glastră cu flori.
Pe un ecran se derulau, cu litere roşii, anunţul încurajator pentru cei programaţi la operaţie: NO ANESTHESIC!

Am privit pe geam de la etajul 5.
Profitând de neatenţia mea şi de trecerea lentă a timpului la spital, negreala a suit tiptil pe picior, spre genunchi.
Păsări rapide fulgerau văzduhul nevăzut, din lumea de afară, care se crede, sau se preface, că este sănătoasă.
Forfotă şi veselie mare, jos, la intrare.
Maşini chiuind aduc noi şi noi dornici să trăiască în spital.
Comozii sunt aduşi în litiere, hrăniţi prin furtunuri subţiri , în somn, să nu se trezească.
Sau să nu se mai trezească.

Mă simţeam penibil în acel salon.
Nu aveam şi eu, ca ceilalţi oameni normali, un picior drept glastră.

Dar timpul trecea în favoarea mea.
Aveam un picior alb şi unul negru.
Într-o zi, pe ecran am văzut că se derula ameninţător sau vesel, depinde de curaj: ANESTHESIC!

Am luat-o la fugă, cu piciorul alb, respectând regulile şotronului din pipi.
Am sărit direct pe masa de operaţie, care, de bucurie şi de bătrâneţe, s-a prăbuşit.

M-am trezit purtat pe culoar, într-un cărucior.
Am fost băgat pe o uşă, pe care era afişat un ATV fără motor.
În sală toţi circulau de acolo-încoace şi înapoi, în scaune cu rotile descentrate, din generaţia 1905.
Fiecare avea 2 picioare, în bună stare, la capul patului, sprijinite de noptieră, drept glastre de flori.
Doar când se servea masa, le puneau sub pat, în papuci, sau la oală.

Şi de data asta, eram în inferioritate faţă de ceilalţi 5 sau 50, deşi beneficiasem de reuşita unei operaţii de mal praxis.
Rămăsesem cu un picior negru, din ce în ce mai gros, pentru şotron.
Am priceput de data asta, care era decizia lor pentru mine.
Singura posibilă.
De aceea eram acum în salonul de Ateveuri fără motor.
Situaţia mea era deja luată în seamă.
D-l doctor, atent, îşi propunea să mă trateze în continuare.


Domnilor din jur, întinşi pe spate, care mă ascultaţi atât de tăcuţi.
Şi dvs. care riscaţi să vă supăraţi, citind aceste rânduri, pline de farmecul vieţii de spital.
Ştiţi bine ce prost te simţi, când eşti altfel decât cei din jurul tău.
Am invidiat întotdeauna animalele, din acest punct de vedere.
Am văzut odată, o d-şoară, căţea, cam rea de muscă, fără un picior, care avea mare succes la un dulău superb.
El îşi riscase situaţia, sărind după ea, dintr-un Porsche roşu, de lângă o blondă.
De abia îl putea trage, sărmana, cu cele 3 picioare, traversând cu el la remorcă, strada plină de maşini.
Ba în jurul ei se foia un roi de pretendenţi.
Iar el, sufocat, nu se mai putea desprinde de amorul ei, cu toate eforturile.
Suflet de câine.
Nu de om bun, deh.

Dar să revin în salonul de Ateveuri fără motor.
Dimineaţa la ora 8 şi 3 secunde, intra grăbită femeia de serviciu.
Obiectele de pe jos, papuci, oale de noapte, sau picioare uitate, erau aruncate la Veceu.
Microbii o cunoşteau şi se refugiau imediat pe pereţi.
Şomoiogul vâjâind prin aer, lăsa în 30 de secunde, totul dezinfectat.
Treaba terminată, femeia pleca să bea, timp de 8 ore, cafeaua.
Cum închidea uşa, microbii coborau de pe pereţi, sau săreau de pe tavan, pe paturile care se văitau din somierele vechi.
Urma recuperarea obiectelor din veceu, rămase după ce ea trăsese apa.
Dispute se creau numai la recuperarea picioarelor.
Recunoaşterea se făcea după numărul la pantofi.
Aşa cum a fost recunoscut picioruşul Cenuşăresei de către Pinţ.

La ora 9 intra fumând elegant, doctorul, încheiat strâns la pantaloni.
Trecea distant pe la paturi, permiţând tuturor să îi bage mâna în buzunare.
Timp în care privea, distrat, Primăvara de afară.
O muscă abia trezită la viaţă, bâzâia pe geam.
Doctorul scotea spray-ul şi o omora.
Apoi gândea ceea ce am relatat mai sus.

Ajuns la mine, mi-am făcut curaj odată şi am întins mâna goală spre un buzunar.
Fără nici o intenţie rea, dar nici bună.
Mi-a dat peste mână şi m-a rugat răstit:
- D-ta, la Atelier.
Pe monitor se derula iar şi iar: NO ANESTHESIC!
Doctorul a ieşit nervos din salon.
Din buzunarul umflat de mâinile bolnavilor, a căzut un card Visa Electron şi o căpăţână de usturoi.
L-am urmat, într-un picior, negru, alunecând pe şpaga rotundă.
El a intrat în salonul cu pat dublu, fără să mă privească.
Doctorii în spital sunt foarte virili, indiferent de vârstă.

Am intrat în Atelier.
Era atelierul de tâmplărie umană.
Un doctor cu halat verde, de la Romsilva, cu un circular electric pentru copaci, m-a abordat din stand up.
Avea o mască pe faţă.
Scrâşnetul aparatului a chiuit vesel în tot spitalul.
M-am prăbuşit, retezat, pe spate, ca o muscă parfumată cu insecticid.
Operaţia a fost, desigur, o reuşită pentru fierăstrău.

Tâmplarul mi-a aruncat piciorul negru pe umeri, m-a ajutat amabil să mă ridic în mâini şi să plec.
Când s-a aplecat, i-a căzut din buzunar spray-ul de muşte.
- La sala de transplantaţi, a zis şi a închis uşa uşor, cutremurând spitalul.
Am orbecăit lipăind cu palmele goale, pe culoarul dat recent cu şomoiogul.
Gândeam filosofic:
- Doamne, de ce nu ne-ai făcut melci.
Melcii nu au nevoie de picioare şi nu cad pe pardoseala lunecoasă.

Pe uşa salonului unde eram mutat, erau desenate, emblematic, organe, desigur.
Spitalul avea un afişaj sugestiv, impus de UE.
Pentru bogaţii analfabeţi.

În salon, linişte mormântală.
Fiecare aştepta viu, să moară cineva.
Organe erau berechet, aruncate într-un colţ, dar nu se potriveau.
Mi-am pus piciorul negru la cap, drept glastră, am tras pătura peste cap şi am aţipit, aproape mort, câteva zile.

- N’Bomba, am auzit că strigă cineva, la patul meu.
Am ridicat pătura de pe cap.
Era un negru, cu un picior alb.
-Scuze, mi-a zis el, jenat, am crezut că sunt eu, înainte de operaţie.
Ieri mi-au tansplantat un picior de la un donator şi azi mă externează.
M-am uitat cu simpatie la piciorul meu alb, care ieşea pe uşă odată cu negrul.
Plecau amândoi în Ghana.

Dar, surpriză plăcută: profesorul de la Romsilva, nu se oprise cu circularul doar la picior şi intrase ceva mai sus.
Omenoşi, îmi ofereau un transplant, reparator.
De aia eram în sala de transplantaţi.

Dimineaţa, bine dispus, d-l profesor primea raportul, de la fiecare pacient, în buzunare.
Conform jurământului naivului Hypocrat.
A luat la întâmplare ceva din grămada de organe pentru transplant.
Ajuns la mine şi-a ferit buzunarul în care primise cardurile Visa cu usturoi de la pacienţi.
Fără a mă privi, mi-a aruncat o inimă în faţă.
De broască ţestoasă, de la salonul de vivisecţii.
Şi mi-a zis, vorbind singur:
- La Atelier, la transplant de ficat.

Nu mai descriu protocolul din sală.
În halat verde, am recunoscut profesorul.
Operaţia i-a reuşit.
De data asta au fost mult mai atenţi după operaţie.
Nu m-au lăsat să plec singur.

Mi s-a recomandat insistent, de către doi brancardieri, iar eu nu mă mai puteam opune:
poziţionare pe spate, pe suport de scânduri de stejar.
După care au pus şi un capac deasupra.

M-au scos în curte.
Pe capac a poposit prompt o muscă.
Pe iniţialele mele.
O cunoşteam din salon.
Reuşise să scape, pe geam.
Se bucura că ea scăpase de moarte.
.
Domnul profesor a văzut scena şi mi-a zâmbit complice.
Între noi, totul era lămurit.
A dus mâna la buzunarul cu spray şi a acţionat.
Apoi a plecat să viziteze bolnavii de la etajul 5.
Musca a luat, cuminte, poziţia pe spate.
Picioruşele i-au înţepenit.
M-am gândit, întins, sub capac, la vorbele nerostite de d-l doctor:
„Viaţa şi Moartea sunt aceleaşi, indiferent de specie.
Viaţa este una singură, fie ea a noastră, fie a unei muşte.”
Doar aripile mai vibrau, mişcate de boarea văzduhului nevăzut, vrând să comunice, cu ultimele puteri, misterul vieţii, înainte să se piardă pentru totdeauna.
În acel moment mi s-a părut că am înţeles Totul.
Cine e de fapt doctorul, cine e musca şi cine sunt eu.
Trebuia să comunic imediat.
Am bătut tare în capac.

Uşa cabinetului doctorului de familie, s-a deschis.
Lumina soarelui m-a orbit, după întunericul de pe culoarul unde aţipisem.
Pe uşă a ieşit un negru şchiopătând puţin.
Vocea de femeie bărbătească mi-a zis amabil:
- Poftiţi, d-l doctor vă aşteaptă.
Domnul doctor, în halat verde, proaspăt apretat, zâmbea complice:
- Luaţi, loc,vă rog.
A dus mâna la buzunarul de la piept, de unde a scos un stilou de marcă.
- Scuzaţi, a zis.
A deschis geamul şi a lăsat să iasă o muscă în văzduhul nevăzut.
- Ei, cum merge piciorul, dvs.? Orice mic incident, ne afectează viaţa şi abia atunci ne dăm seama cât ţinem la ea.
Poate mai mult decât ţine ea la noi.
Ne facem gânduri negre.
Dar dvs. nu trebuie să vă speriaţi.
În curând veţi putea să săriţi şi şotronul.

Am privit în jos, nu ştiu de ce, oarecum încurcat.
Pe podeaua din gresie albastră, ca văzduhul nevăzut, plăcile formau, parcă, un şotron.
De la geam, la uşă.
M-am ridicat, am mulţumit şi am plecat acasă, evitând pătrăţelele şotronului.

În stradă, Primăvară, soare, gâze vii.
Câinii comunitari m-au întâmpinat ca pe unul de al lor şi m-au condus, bucuroşi, până acasă.

luni, 26 octombrie 2009

Veronica (II)

Moto
Isus: „ Să nu te miri de ce îţi spun: 
Voi trebuie să vă naşteţi din nou”.
Ioan, 3,7

LOCAŢIA ŞI PERSONALUL
Întâi am decis că Studioul va fi garsoniera unde locuiam cu nevasta, copii şi soacra..
Am trecut, pe când ne beam cafeaua, la angajarea personalului.
La concursul de prezentatoare au veni 2 candidate, sensibil egale ca expertiză: soţia şi soacra.
Ţinuta de prezentare impusă, era, desigur, topless.
Fiindcă prezentatoarele TV stau pe scaun, nu în picioare şi nu li se vede decât bustul.
De aceea ţinuta de jos, era la alegere.
Putea să şi lipsească.
Nu mă interesa, nici la una, nici la alta.
De fapt nici nu le-am mai deranjat pentru examinare.
Doar nu sunt mamoş, Doamne fereşte.

Pe soţie de abia o văzusem topless de dimineaţă.
Soacra are 155 de kile sau centimetri, nu mai ştiu exact.
Ea a fost ziaristă ilegalistă la Scânteia, dar de origine sănătoasă (deşi mama ei avusese oftică, pe care a moştenit-o şi ea: are oftică pe mine).
I-ar fi fost neplăcut (şi în afara moralei de partid), să se arate topless, iar mie şi mai mult.
Am ales ca prezentatoare, soţia, deci.
Pentru soacră a rămas postul de Senior-Editor.
Ea ştie cu ce se mănâncă toate sosurile, fiind de meserie bucătăreasă, înainte de a scrie la Scânteia şi se unge dimineaţa şi seara, cu toate alifiile.
E chiar mai cultă decât soţia, care s-a oprit la 4 clase completate în 7 ani, având 8 clase neterminate la seral (seralul s-a desfiinţat de mult.).

Am pierdut ceva timp pentru a soluţiona rubrica Meteo.
Fără Meteo nu poate funcţiona nici un post serios.
Fiindcă, vorba englezilor, când nu ai despre ce să vorbeşti, vorbeşte despre Vreme.
Mai ales că şi acolo dai numai veşti bune, ca inundaţii, tornade, căderi de arbori, etc.
Ideea salvatoare a venit de la o ploaie torenţială, care m-a răzbunat, făcând-o paparudă pe mama soacră.
Atunci mi-a povestit, gemând şi udă fleaşcă, despre genunchii ei reumatici.
Cu ei, a zis, ea poate da prognoza exactă pentru următoarele 7 zile şi nopţi.
Aici a fost şi o mică dispută, cavalerească, cu schimb de palme, precum între soacră şi ginere.
Ea vroia să prezinte musai „Meteo” pe ecran, că ea dădea prognoza, cu cele 2 rotule.
Dar aţi văzut că Meteo, se transmite la TV numai cu ţâţele afară.
Pe scaun, la soacră, ieşeau din cadru, dar nici nu se transmite Meteo de pe scaun.
În picioare, aveau peste înălţimea ei.
(mi-am adus aminte, soacra are 155 atât de kile, cât şi de centimetri.)
A trebuit să facem play-back: soţia prezenta Meteo, cu silicoanele afară din ecran, iar, din bucătărie, de la masa de preparare a sosurilor, soacra spunea prognoza, frecându-şi atent genunchii cu ochii închişi.

Echipa este deci completă.
Sunt sigur că până aici, dacă m-aţi urmărit, puteţi realiza şi dvs. studioul.
Fiindcă sunteţi căsătoriţi, sau puteţi oricând face şi greşeala aceasta.
Totuşi soţia e folositoare la spălat vase şi rufe.
Să ştiţi că se face şi o altfel de greşeală, la îndemnul soţiei, de fraierii căsătoriţi.
Nu contează mărimea studioului, fiindcă se vede doar acelaşi dreptunghi al ecranului, oricât de mare ar fi studioul de televiziune.
Fraierii care vor să vadă mai mult, îşi iau plasme enorme, dar văd exact ce vede şi unul cu ecran de 5 inci şi cu un binoclu de teatru la ochi.

A, era să uit: reporterii!
Reporterii sunt cei 2 copii din a doua căsătorie nelegitimă a soţiei.
Parcă a ştiut, de ce voi avea eu nevoie şi i-a conceput începând cu 12 ani.
Ea zicea că „cu un peşte gras”.
(Probabil zburător, că de atunci nu l-a mai văzut.)
Aşa că sunt tocmai buni de reporteri de teren.
E vorba de o fetiţă care stă permanent pe oală, în Studio, unde asigură atmosfera, în concordanţă cu subiectele şi o a doua, de teren, o obrăznicătură de16 ani şi jumătate, cu un microfon de gât şi o cameră ascunsă, nici eu nu ştiu pe unde.

Vă propun o probă de transmisie, ca să vedeţi cam cum merge treaba.
La uşa Studioului, fostul şi actualul dormitor conjugal, trebuie să fie musai un bec roşu, pe care scrie, „On air”, atunci când se transmite în eter, sau când avem ceva de discutat în pat.
- Alo, Siţo, ai legătura, mamă, zice soţia - prezentatoare. 
Răspunde fata ei, reporteriţa de teren:
- Ne aflăm în toaleta pentru senatori din Parlament. Gazele emanate de aici, ne ajută să facem o transmisie plină de atmosferă.
- Domnule senator, văd că sunteţi băgat în rahat până la gât. Cum vă simţiţi?
- Mă simt curat ca lacrima.

În acest moment se aud bătăi puternice în uşe:
-Deschideţi, DNAul!
De pe gemuleţul de aerisire, apare un buchet de mâini, care extrag din rahat pe dl. Senator.
După ghiuluri toată lumea recunoaşte că sunt colegii parlamentari, care îl scot din rahat.
DNAul se retrage în vizuina lui, sub formă de vilă de lux, în care hibernează tot timpul anului, jenat că a deranjat.

Imaginea e comutată în Studio:
- Vom reveni cu noi amănunte, imediat ce rahatul va fi extras de vidanja Parlamentului, iar la ora 20 vom discuta cele întâmplate cu analiştii noştri.
Iată acum câteva reportaje, care au făcut un rating de excepţie, cu care mi-am luat acest Bugatti:
Titlu:
 „Un monstru din Grădinari, a sfărâmat ieri mai multe căpăţâni”
Comentariul reporteriţei de teren: 
Nea Zarzavat e grădinar.
Ieri, venind beat de la bufetul din sat, a intrat în grădina lui Castravete, unde a sfărâmat cu bocancii 3 căpăţâni.
Soţia, ţaţa Ceapă, le-a luat pe furiş, le-a ascuns noaptea într-o ciulama de urzici, pe care au mâncat-o amândoi, la lumânare, ştergând orice urmă a crimelor.
Dimineaţa, vecinii au sesizat Poliţia, intrigaţi de mirosul puternic de usturoi, care ieşea din weceul din curte, unde se uşuraseră bătrânul criminal şi soţia lui complice.

Sau:
Titlu:
„Criminalul păstrează o tăcerea suspectă”.
Comentariul reporteriţei:
Ieri pe şoseaua de centură a comunei Burtea, a avut loc un grav accident de bicicletă fără pedale.
Vinovatul a fost găsit decapitat, agăţat de centură, la 12 metri, într-un copac, în curtea fabricii de ţuică afumată.
Reporterul nostru, care a obţinut exclusivitatea, s-a căţărat cu microfonul în dinţi la vinovat.
Acesta a refuzat să facă orice declaraţie, deşi se simţea halenă de ţuică, în aerul expirat, care sufla printre crengi.
În schimb o doamnă care avea o mână smulsă din umăr odată cu gâtul, ne-a declarat amabil de la morgă, că se simte bine, fiind în afara oricărui pericol de a mai trăi.

Să ştiţi, că la analişti nu am făcut nici un rabat.
Sunt zi şi noapte alături de noi, fiind chiar vecinii de palier.
Analist politic, de exemplu, avem pe un domn foarte serios din Asociaţia umanitară „Gay fără frontiere”.
El cu soţia lui, domnul Poponeaţă, doresc să înfieze un alt domn, de 11 ani, căreia să îi transmită pe cale orală, educaţia lor imorală.
Ca parte feminină, dar de data aceasta din naştere, nu din pasiune, avem o doamnă de 87 de ani.
Doamna, cum ne-a povestit la angajare, timp de 80 de ani, a încercat să facă copii cu toţi potenţii din oraşul de 2 milioane de locuitori, dar toţi au fost impotenţi.
La 81 de ani, a renunţat total la bărbaţi, a făcut inseminare in vitro şi a scos din eprubetă o fetiţă precoce.
De exemplu, fetiţa strigă degeaba „tata”, iar atunci când o vede pe respectabila mamă, se sperie şi întreabă „unde e mama?”
E foarte greu să înţelegi copii la 87 de ani şi viceversa.
Pentru problemele generaţiei tinere, avem ca analist un tânăr vecin, olimpic la Alba-Neagra, care a terminat cursurile Universităţii Ilfov, din Tărtăşeşti, de la mare distanţă, din discoteca de peste drum.

Dar, sunt dator cu o explicaţie, la cele afirmate mai sus.
Hai să o luăm uşor, cu una din legile lui Murphy.
(Încurajat de ideile lui Schwartzman, am apelat şi la acest autor celebru)
Iată ce ne învaţă el:
Aveţi o cană de lut şi un singur pahar de cristal.
Le folosiţi în mod egal.
Care obiect credeţi că vă va scăpa primul şi se va sparge?
Aţi răspuns corect: întotdeauna paharul.
Murphy a descoperit această legitate şi a dat şi explicaţia.
De ce?
Toate obiectele (şi fiinţele devin obiecte), tind spre dispariţie, spre o Gaură Neagră. 
(deci şi Murphy citise pe Schvartzman! )
Aceasta e finalitatea Cosmică Universală.
Dar ca să ajungi să poţi să dispari, trebuie să evoluezi.
Dispariţia se produce când se termină evoluţia.
Desigur se putea face şi altă comparaţie, fiindcă, zice francezul, „comparaison n’est pas raison’, dar este, cred, evidentă.
Gândiţi-vă acum, cât de departe suntem noi ca specie, ca spiritualitate, faţă de oricare altă specie, cu creierul neted.
Suntem paharul cizelat, de cristal, faţă de cana de lut nears.
Complexitatea la care a ajuns fiinţa Om, deranjează echilibrul natural.
Paradoxal, Omul se simte el, cel deranjat de mediul care l-a format, pe care caută să îl corijeze.
Această realizare a naturii, trebuie distrusă.
O forţă mai puternică de distrugere pentru Om, care domină fauna şi flora, este autodistrugerea.
Nu e vorba numai de războaie, de molime, adică de distrugere fizică.
Nu numai bomba atomică, distruge Omenirea.
Ci şi de mijloace specifice, inefabile, pe care le secretă ea însăşi.
Paradoxal, tocmai mijloacele de informare, sau mai corect spus, de dezinformare.
Aici este şi cheia succesului meu în televiziune.
Specularea fricii de moarte, ca şi a sexualităţii animalice, sunt mijloacele prin care se distruge spiritul, adică tocmai ce ne deosebeşte de celelalte specii.
Nu mai interesează pe nimeni, decât aspectele negative ale vieţii.
Fiecare se simte bine, când aude de un rău, de o catastrofă, de o crimă, la care el crede că este doar spectator.
Tragediile grecilor antici, au prefigurat această uşurare a noastră, în faţa morţii altora, prin piesele lor, adică acel „catharsis”.
Acum se folosesc însă tragediile reale.
Lumea se interesează dacă, prin orice mijloace, se produce o distrugere: inundaţii, cutremure, tornade, catastrofe aviatice, etc.
Dar nu te interesezi de ceva, decât dacă doreşti ca acel ceva să se întâmple.
Noi deschidem televizorul şi dorim, în subconştient, să aflăm că s-a petrecut ceva rău.
Am dori să se petreacă ceva rău, la cât mai mulţi, ca noi să ne simţim uşuraţi că am scăpat, că nouă nu ni s-a întâmplat ceva atât de oribil.
Dar ştim că ceva rău poate să survină şi pentru noi, oricând.
Ni se induce ideea că nici nu mai poate surveni, decât ceva rău.
Închipuiţi-vă un incendiu într-o pădure, iar fiarele fugind înnebunite să scape.
Aşa suntem noi, prin bombardarea permanentă cu nenorociri, culese cu migală de pe tot Globul, la fiecare secundă.
Doar că noi nu avem unde fugi, decât în faţa televizorului, care prin faptul că redă nenorocirile altora, ni se pare că ne pune în gardă, să ne ferim.
Nu, el ne distruge nervos, fiindcă nu ne poate apăra, de evenimente aleatoare, accidentale.
De căderea unei stânci peste un alpinist, sau de prăbuşirea avionului în Ocean.

LA CE SERVEŞTE BAIA GARSONIEREI?
Unul din semnele pierderii spiritualităţii noastre, este obsesia sexuală.
Un alt mod de a decade spiritualitatea noastră, este obsesia pentru un gest, căreia Natura l-a dat Omului, spre deosebire de animale, cu valenţe spirituale şi sentimentale.
Dar din punct de vedere Cosmogonic, e vorba tot de protuberanţe şi găuri, aşa cum a observat d-na Ghaură Schvartzman.
Deci ne încadrăm în teoria Universală a genialului ei soţ, contestată de invidioşi.
Orice televiziune care se respectă are de aceea şi studioul Adult.
Şi astfel are şi Televiziunea noastră, „Gaura Neagră”.
Studioul se deschide, odată cu uşa băii, la ora zero, în afară de noaptea de luni, când personalul se reface, printr-o alimentaţie vitaminizantă.
Nu voi descrie aici, cum decurg aceste emisiuni.
Vă las plăcerea să le vizionaţi şi la noi, aşa cum faceţi la alte posturi, desigur.
Voi preciza, doar, că ele se desfăşoară în cadrul restrâns al căzii de baie, cu sau fără apă, ca şi pe scaunul de la weceu, cu sau fără capac.
Pentru a putea performa toate variantele de sex, am asigurat următorul personal divers, de execuţie: 
soţia şi soacra (ambele au expertiză, soţia de la 12 ani, iar soacra încă de la începutul secolului trecut de ani), iar, pentru secţiunea gay şi pederaşti cei doi analişti şi băieţelul lor, pe care au reuşit să îl înfieze, cu ajutorul organelor de protecţia copilului.
Deşi poate personalul vi se pare limitat, noi organizăm, cu cada plină cu spumă, sau goală, combinaţii de 5,4, 3, 2 şi o persoană, luate câte 5, 4, 3, 2, sau 1, atât cu faţa cât şi cu spatele.
Spectacolele au o diversitate absolută.
Doar dacă ar mai fi existat un al treilea sex, se putea face ceva în plus.
(pentru cei cu studii umaniste, pot da, la cerere, totalul combinaţiilor sexuale, pe care le oferim, în programele noastre. 
Calculul ni l-a făcut un expert pornograf turc.).

 
A DOUA APARIŢIE A VERONICĂI PE MALUL DÂMBOVIŢEI
Trec agale pe cheiul Dâmboviţei în Bucureştiul de azi, 2000 şi ceva.
Câteva raze ale soarelui la apus, străpung smogul.
Pe chei se agită domnişoare în chiloţi, cu sutienul lăsat acasă, preocupate de trecătorii singuri.

Dintr-un Bugatti coboară un peşte gras cu lanţuri galbene.
Cele de fier şi le lăsase în celulă.
El trage cu o mână de părul lung şi negru al unei fete, pentru a o menţine în echilibru.
Cu cealaltă îi lipeşte metodic palme, iar cu pantofii ascuţiţi, şuturi.
O înjură personalizat, intercalând numele printre verbe cu circulaţie privată: Veronica.
Din boxele maşinii lui negre şi tunate, trasă la trotuar, râgâie vocea drogată a lui Danezu:

„Vreau s-o agăţ, cum s-o agăţ
Cu vorbe dulci vreau sa o răsfăţ
Vreau s-o agăţ şi mă tot gândesc
Ce vrăjeală să găsesc

Ce metodă să aplic
N-ai vrăjeală niciun pic
Este mult prea jmecherit
Nu se lasă cucerit
Dar am o metodă tare poţi
Să-mi spui şi mie care
Să îţi dau vrăjeala mea
Să agăţ şi eu cu ea

S-o întreb cum o cheamă
Nu te bagă-n seamă
Să-i spun ce bine arată
Vrăjeală expirată
Ea m-a zăpăcit
Chiar te-a cucerit
Vreau să o agăţ
 Nu cred c-ai să poţi.”
……………………………
Pe trotuar, peştele, continuă fox- trottul zbuciumat cu fata, pe muzica şi versurile cantautorului.
Fata participă la duetul de operetă tragi-comică, vocalizând cu note ascuţite din toţi plămânii.
Se aude sirena poliţiei.
Tovarăşele ei zboară numai în chiloţi, care încotro, croncănind ca ciorile speriate de un buldog.
Peştele gras sare în maşină şi zboară, gata să se urce pe copac gros ca un boabab.
Veronica scapă astfel de el şi de Danez.
Zgomotul lor se pierde printre dunele smogului.
Pe trotuar se odihneşte calmă, lungită pe spate, Veronica.
Înconjurată de coroana neagră a smocurilor ei de păr.

Mă apropii de fată şi mă aplec.
O privesc câteva momente.
Parcă am mai văzut-o, cândva.
Buzele ei vinete, pline de sânge, murmură ceva despre un lac.
Apoi nu ştiu, poate din clipocitul apei Dâmboviţei, poate din ochii ei albaştrii şi plânşi, din memoria mea stupidă, îmi reamintesc versurile de odinioară, ale tânărului cu frunte înaltă şi plete:

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă,
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă. 

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să - mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Ingânaţi de glas de ape,
Si sã scap din mână cârma
Si lopeţile sã-mi scape; 

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Undoioasa apă sune! 
……………………..
M-am îndepărtat lăsând-o pe fată singură pe trotuar.
Nu puteam interveni în mersul inexorabil, înainte sau poate înapoi a Timpului.
Desigur nu este adevărat că aceeaşi Veronica a apărut pe malul Dâmboviţei, dar totuşi ştiu că pe ea am mângâiat-o pe frunte şi i-am şters sângele cu batista, de pe buzele sparte de peşte.

CE SĂ FACEM SĂ AFLĂM ADEVĂRUL?
Ajuns acasă, am scos din buzunar batista albă şi am privit petele de sânge.
În timpul plimbării mele de seară pe malul Dâmboviţei, regularizată, murdară, traversată de poduri, avusesem o mică hemoragie nazală,.

Reapariţia Veronicăi printre noi, într-o ipostază actuală, ar fi fost doar oglinda evoluţiei în ultima sută de ani, în marşul cosmic Universal, către Gaura noastră Neagră de veci, chemaţi înapoi la Creator.
Pentru a corecta Facerea Lumii, fiindcă noi nu putem cunoaşte Adevărul.


Veronica a fost o închipuire a tânărului cu frunte înaltă şi plete negre.
El şi-a scris versurile şi i-a sărutat mâna, gândind la o Veronică închipuită, inexistentă fizic.
Veronica reală era o femeie obişnuită.
Adevărul este doar o închipuire.
Ceea ce este cert şi general, este Neadevărul.
Pe el se bazează şi comunicarea noastră şleampătă.
Mi-am adus aminte de televizor şi l-am aruncat în gând peste geam.

M-am dus la culcare, dar nu înainte de a potrivi, cu ceva emoţie , ceasul, să mă trezească la ora 9 dimineaţa.
La deşteptare, am constatat că ceasurile din casă arătau fiecare altă oră.
Neadevărul era peste tot.

Mi-am închipuit că ceasul de la mână arată Adevărul, ca să pot pleca şi ajunge la timp la serviciu.
Ajuns acolo, şeful mi-a arătat că ceasul meu este în urmă.
Nu arăta Adevărul.

Epilog
„Să nu te miri de ce îţi spun: Voi trebuie să vă naşteţi din nou.”
Isus.

vineri, 23 octombrie 2009

Veronica (I)

Moto:
Adevărul, dacă există, trebuie căutat în Neadevăr, 
Iar Neadevărul se furişează hoţeşte în Adevăr.
Machiavelli


Nu ştiu cum funcţionează memoria dvs., dar a mea e neînţeles de capricioasă.
Îmi aduc, spontan aminte, de exemplu, tot felul de nimicuri, de la cea mai fragedă vârstă, dar uit lucruri importante, sau chiar cărţi întregi.
Uite, ca un exemplu de lucru aiurea, pe care nu l-am uitat, e întâmplarea când, probabil aveam vreo 4 ani, am chemat „pis-pis” un animal mare, cu zgardă şi botniţă.
O fi fost un buldog.
Sora mea, mai mare cu 6 ani, a spus râzând de mine: „asta e o pisică!”, iar eu ofensat am început să plâng.
În schimb, uit alte lucruri mai recente şi de un alt nivel.
De exemplu din relaţia curbei geometrice „Leminscata”, (sau aşa zisa „Fundă a lui Bernoulli”), nu mai îmi aduc aminte decât imaginea ei, când mă închei la şireturi şi nimic din relaţia matematică.

Prima apariţie a VERONICĂI pe malul Dâmboviţei
Tot aşa, aiurea, îmi aduc aminte, o întâmplare de la care au trecut ceva ani.
Era puţin după Războiul de Independenţă din 1877.
Cred că nu aveam mai mult de 10-12 ani.
Mă bălăceam, în pielea goală, cu alţi copii, în apa Dâmboviţei, pe atunci numai meandre şerpuind printre casele mici şi sărăcăcioase, ale târgoveţilor, dar şi prin curţile „palatelor” boiereşti, ale turcilor şi grecilor.

(„Rectificarea” Dâmboviţei, aşa cum s-a numit, râu care producea, la orice ploaie, inundarea curţilor gospodarilor, a început prin anii 1880 sub antrepriza unui francez. 
Regele Carol I a dat acolo prima lopată.
Dar pe cine mai interesează astea azi?
Azi Regele îl dă Fotbalul, iar Regele acţionează genial cu picioarele.)

Era o linişte să o tai cu cuţitul, cum se zice caraghios despre ceaţă, ca şi cum ar putea exista o fabrică de împachetat fum.
Se auzeau doar ciripit de păsărele prin sălciile plângătoare, pieptănând cu degetele lor verzi apa limpede a Dâmboviţei. 
În lipsă de punţi, oamenii treceau de pe un mal pe altul cu barca, chiar şi pe actualul chei al Dâmoviţei, unde acum sunt poduri solide.
Pe mal, un tânăr cu frunte înaltă şi plete după moda vremii, scria absorbit pe o foaie de hârtie.
Soarele ne privea apunând.
Alături de tânăr, pe iarbă, o femeie, tânără şi ea, cu păr lung şi negru.
La un moment dat, cel care scria, lasă foaia să cadă pe iarbă şi îi sărută mâna. 

M-am scufundat, respirând hoţeşte printr-o tulpină de trestie, crezând că vor urma alte scene între cei doi.
După ce am numărat până la 20, am scos curios capul din apă.
Cei doi tocmai se depărtau de mână.
Rămăsese pe mal acea foaie de hârtie, plină de versuri.
Un greier le declama alături pe limba lui.
Soarele lăsase deja locul lunii.
Deşi atunci nu am priceput conţinutul biletului, l-am învăţat pe de rost:

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă,
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă. 

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Si să-mi cadă lin pe piept; 

Să sărim în luntrea mică,
Ingânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma
şi lopeţile să-mi scape; 

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Undoioasa apă sune! 

Dar nu vine... Singuratic
In zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Incărcat cu flori de nufăr.


Am redat această întâmplare din copilărie, doar să vedeţi atmosfera acelor timpuri.
Tot aşa,îmi povestea, ziaristul şi scriitorul C. Bacalbaşa, puţin mai târziu, prin anii 1920 şi ceva, (când eram elev la liceul Sf. Sava şi învăţam relaţia Fundei lui Bernoulli, acum uitată), fapte consemnate de el, apoi şi în cartea „Bucureştii de altădată”, cam ce evenimente se petreceau şi erau publicate în ziarele vremii.
Într-un an, de exemplu, tot cam prin 1878, sau 79, un eveniment consemnat de presă, a fost duelul dintre un român şi un francez, pripăşit prin Bucureşti.
Dar, nu vă speriaţi, nu a fost cineva rănit, cu atât mai puţin, mort: a fost un „duel” gastronomic.
Era o întrecere „sportivă”: cine va comanda un meniu mai alambicat.
Ziarele au publicat meniul, ca un eveniment, care acum ar trece neobservat.
Dau câteva feluri doar, din meniul, cu parfum de epocă, într-o limbă care îmi scapă:

„Huitres dOtsende
Caviar frais
Potage puree d”artichatns a la Madrinele
Pastelillos
Homard frais sauce remoulade
Chapon du Mans a la Gargantua
Faisans de Boheme truffes
Fine Champagne 
Dessert.
Caffe et Liqueurs”

Ce vremuri erau, oameni buni!
Cine afla atunci, ca acum, de la televiziune, ştiri importante, că în urmă cu câteva secunde, un peşte gras, cu aripi, a eşuat pe nisipul unei insule din Pacific, urmărind o gazelă infidelă ?
Că o flotă de submarine atomice, se şi îndreaptă să îl salveze dintre crengile unui boabab trăsnit de fulger?
Că un ren, fără coarne (neîncornorat, deci), s-a rătăcit pe linia Ecuatorului, în dunele Saharei?
Cine mai stă să scrie azi, poezii pe asfalt, în uruitul circulaţiei rutiere, aeriene şi navale, într-un vacarm de informaţii, pe malul unui lac de cianură?
Informaţiile se revarsă peste noi în valuri, iar noi suntem ameţiţi şi zăpăciţi de ele.
După zeci de mii de ani de existenţă şi multiplicare, luăm lecţii despre sex(„Totul despre sex”), pe care îl practică, toată natura, de la fluturi la elefanţi,fără nici un curs intensiv, sau extensiv.
Cât de naivi am fost odată şi uite ce deştepţi am ajuns.


Cum se poate ascunde Adevărul în Neadevăr
Sincer vă spun: eu nu îl înţeleg pe Machiavelli.
Tocmai de aia îl şi citez: ca să par mai interesant.
Ideile lui mi se par total contradictorii.
Pentru a pricepe ceva, despre Adevăr şi Neadevăr, am căutat în cele 8 volume ale operei marelui astrolog Schwartzman din Nurenberg.
Iată cum explică el, mai pe înţelesul meu, această problemă, cum a ajuns la acest rezultat ştiinţific:

„Aseară la culcare, pe la ora 12, am potrivit ceasul de pe noptieră, să sune la ora 9 dimineaţa.
A doua zi, când am deschis, somnoros, ochii, ceasul arăta ora 8 şi cinci, la fel ca ceasul de pe perete.
Deşi, evident, se oprise, ceasul de pe noptieră arăta deci ora exactă.
Iată, mi-am zis, şi sunt sigur că asta vi s-a întâmplat şi dvs.: un ceas care stă, poate arăta ora exactă.
Şi nu odată, ci de 2 ori pe zi. 
Dar un ceas care ar merge înapoi?, m-am întrebat, eu fiind un tip căruia îi place să teoretizeze inutil, ca orice astrolog din Evul Mediu.
Ei bine, am raţionat, el va arăta ora exactă chiar de mai multe ori pe zi.
Iar cu cât merge mai repede înapoi, cu atât va arăta ora exactă de mai multe ori.

Mintea omului are, oameni buni, acest defect, sau calitate, a relativităţii generale, care va fi descoperită ulterior mie, de Einstein în domeniul fizic.
Poate crede că şi ceasul care merge înapoi, arată timpul corect şi este ceasul după care se poate ghida în viaţă.
Priviţi cerul într-o noapte înstelată şi imaginaţi-vă rotirea permanentă Universală.
Ceasul măsoară timpul şi e construit după modelul Universului.
El e părticica de Univers, pe care o purtăm la mână, alături de cea din suflet.
Universul, toate planetele, sorii se rotesc, revenind, aparent, la poziţia iniţială.
Odată cu limbile ceasului nostru.

Dacă sensurile de rotaţie ar fi inverse în Univers, ca ale acelui ceas ipotetic, care ar fi oare adevărurile noastre?
Desigur ar fi altele, deşi ni s-ar părea la fel de valabile, ca cele de acum.
Legile fizicii, noi, toată viaţa noastră ar fi diferite.
Dar de unde ştim noi că planetele nu se învârt realmente invers, ca ceasul care merge înapoi şi adevărurile noastre sunt de fapt iluzorii, neadevărate?
Că nu sensul actual este cel corect.
Şi atunci, putem fi noi siguri de Adevăr, dacă nu ştim cum se mişcă Universul corect?
Înainte sau înapoi?
Adevărul există totuşi cuprins undeva, fiindcă în mod natural, îl căutăm şi din când în când ni se pare că l-am găsit.
Asta presupunând, desigur, că noi înşine suntem adevăraţi.
Şi unde ar putea fi cuprins Adevărul, decât în Neadevăr, care este, iată, Universal, indiferent de cum se rotesc limbile ceasului, planetele, sorii, sistemele solare, sau ce credem noi?
Iar noi căutăm Adevărul.
Unde?
În Neadevăr!
Dar nu putem şti niciodată dacă şi când l-am găsit.”
Am rămas pe gânduri, cu coatele pe masă, după ce am citit cele de mai sus cu ochii în paharul de vin roşu, plin de stele aurii reflectate de lumina lămpii din tavan.

Studioul GAURA NEAGRĂ
Cobor din noul meu Bugatti, intru în blocul nou de vreo 50 de ani.
Mă urc în lift.
Până la etajul 10 el mă dă cu capul de pereţi.
Printre cucuie, văd mâzgălite organe de damă şi de domn, separate sau unul într-altul.
De pe scări, un elev silitor redă, în ţigănească, o limbă la modă, forma sonoră a aceloraşi detalii grafice.

Cobor revigorat, din sicriul vertical de carton presat exfoliat.
Ajung la uşa Studioului.
Pe uşă e scris, de cineva, probabil cu stânga, „Televiziunea Naţională „Gaura Neagră”.
Nu pricepeţi?
Am gândit nopţi bune, alegerea acestui nume.

Noţiuni de Cosmogonie
Având la îndemână opera astrologului Schwartzman din Nurenberg, am citit, după ce am dat pe gât paharul de vin roşu, un capitol mai departe.
Şi aşa am intrat în Cosmogonie.
Iată pe scurt explicaţiile renumitului astrolog:

„Trebuie să recunoaşteţi că toţi aveţi probleme de concepere a Universului.
Priviţi cerul când apar stelele, vedeţi o parte infimă din el şi vreţi să vi-l imaginaţi în totalitate.
Vă obosiţi privind prin tot felul de aparate, din ce în ce mai puternice, dar degeaba.
Nu vedeţi în profunzime, decât urma unui ac pe o hârtie, faţă de distanţa la lună.
Soluţia este să privim în noi, unde suntem de necuprins, şi nu în exterior, unde suntem infimi.
Iată ce vă propun să vă imaginaţi, aşa cum am făcut şi eu.
Gândiţi mai întâi o primă sferă la nivel cosmic.
(nu localizaţi centrul ca fiind dvs., Pământul sau Soarele, aşa cum aveţi tendinţa, egocentristă). 
Pe suprafaţa ei sunt distribuite protuberanţe - planetele şi sorii, şi găuri (aşa zisele„Găuri Negre”, descoperite mai târziu.).
Imaginaţi-vă apoi o a doua sferă care o înconjoară pe prima, pe care sunt răspândite, tot la fel, protuberanţele astrale şi găurile negre.
Şi aşa mai departe, sfere concentrice din ce în ce mai mari, până la un cvasi infinit dimensional.
Nici nu trebuie să căutaţi să mergeţi până la infinit, fiindcă nu s-a demonstrat încă existenţa lui cosmică. 
Iar noi, ca fiinţe finite, nu putem percepe infinitul.
Sferele sunt nivele energetice, cu diferenţă de potenţial energetic între ele (Nota mea: asta eu nu am priceput-o, dar o redau ca atare. Poate dvs. o înţelegeţi.).
Tendinţa cosmică observată este ca găurile negre de pe o sferă exterioară, să absoarbă planetele şi sorii de pe sfera de nivel inferior. 
În acest fel se explică dilatarea Universului, constatată ulterior experimental, corpurile cereşti devenind din ce în ce mai rare, iar găurile negre din ce în ce mai dese şi mai mari.
În final, evident, Universul va deveni o Gaură Neagră Unică.
Poate atunci, având, din nou, tot materialul Lumii strâns într-un singur loc, ca la Începuturi, Dumnezeu va crea o altă Lume, ameliorată faţă de cea actuală, funcţionând după alte legi şi principii fizice şi morale.
Cu alte sisteme planetare, cu alte sensuri de rotaţie şi deci legi fizice, chimice, morale.
Dar nu doresc să intru în teorii religioase.
(Soţia mea, dna Ghaura Schwartzman, deşi mai tânără cu 39 de ani decât mine, şi pe deasupra blondă, a arătat, în cadrul unui turnir de strip- teas al blondelor, pe chiar corpul ei, că Omul este şi el, un univers de protuberanţe şi găuri.
O d-nă în vârstă, scheletic de slabă, care s-a prezentat cu o coasă în mâini, a făcut o remarcă primită cu răceală de tinere:
Omul, care e un mic univers, sfârşeşte şi el într-o gaură neagră, denumită eufemistic, „groapă de veci”.)

Televizorul, o Gaură Neagră?
După această incursiune în opera marelui Schwartzman, am privit în cameră, căutând similitudini.
Şi am găsit:
Cred că aţi observat că în camera dvs. există un dreptunghi întunecat, amplasat la loc de vază, vizibil din orice parte a camerei.
Ori de câte ori vă uitaţi la el, şi nu o faceţi rar, vă atrage, puneţi mâna pe telecomandă şi rămâneţi prostit de absorbit ore întregi.
(telecomanda e cuţitul cu care vă înjunghiaţi mintea, de câteva ori pe zi.)
Aveţi şi în casă, deci, o Gaură Neagră, care absoarbe spiritualitatea dvs.
(acea protuberanţă a creierului uman, care îl deosebeşte de cel de bou, care este neted.
Este şi ea atrasă, indiferent de dimensiuni şi neantizată, de acea Gaură Neagră din camera dvs.).
………………………

La uşă, un schelet vânjos, bodigardul, veteran din Războiul de Independenţă din 1877.
Fost dorobanţ sau curcan.
Îmi dă onorul scobindu-se în nas şi îmi deschide cu respect uşa din lemn putred, de bloc murdar de cartier.
Din vestibulul imens al micii garsonierei, se aude glasul răguşit de efort şi tutun (lucrează şi fumează 24 cu 24) al prezentatoarei:
- Transmitem în direct din toaleta Parlamentului, cabina pentru senatori.

Dar să o iau şi mai de la început.
(totuşi, vă promit, o să termin odată, tot ce am de spus.
Se şi vede că fac eforturi deosebite.)
Sunt sigur că dvs. care citiţi aceste rânduri, sunteţi din aceia care iubiţi literatura, admiraţi poezia, sau chiar, Doamne fereşte, filozofia.
Aţi intrat pe acest forum şi speraţi că veţi citi ceva de acest gen.
Eroare!
Aţi rămas în vremurile 1870 şi ceva.
Sunteţi pe o altă orbită.
Vă pierdeţi timpul, căutând inefabilul din vremuri apuse.
Acum oamenii sunt sensibili la alt inefabil, la cel al Firului de păr.
Doresc să li se facă greaţă de orice este viaţă.
Chiar şi de iubită.
(Iată un experiment făcut recent de americani şi canadieni:
Pupaţi iubita pe păr. 
Vă veţi topi de plăcere. 
Vă vine brusc ideea să vă culcaţi împreună, deşi e încă amiază.
Treceţi totuşi, din bun simţ la masă şi atacaţi o farfurie de supă cu fidea italienească, preparată cu dragoste de iubita blondă sau brunetă.
Simţiţi pe limbă un fir de păr al iubitei, poate chiar cel sărutat, rămas băţos fiindcă e dat cu fixativ.
Vi se face greaţă de iubită şi aruncaţi farfuria cu supă în capul blond sau brunet, pe care adineauri l-aţi sărutat cu evlavie.
Brusc vă trece orice chef de culcat şi vă aprindeţi o ţigară.
Experimentul sociologic s-a verificat în 48 de ţări.
Mai puţin la canibali, care mănâncă supa de iubită, cu tot cu păr.)
Ajuns aici, cu reflecţia, pe la ora 12 noaptea, am potrivit şi eu soneria ceasului la 9 dimineaţa şi m-am culcat, convins că e momentul să fac ceva în consens cu ceasul care merge cu mare viteză, înapoi şi cu găurile negre.
Ceva neadevărat, care deci va părea în acelaşi timp şi adevărat şi care să producă şi multă greaţă: o Televiziune.
(spre deosebire de Schwartzman, eu m-am trezit la ora 9, însă, iar ceasul mergea normal. Nu am avut şansa astrologului.).

De aici încolo ne despărţim.
D-voastră nu aţi înţeles, nici acum, acest lucru şi nu l-aţi făcut.
Aţi rămas săraci, fără Bugatti, pe drumul pustiu al unui singur adevăr, de altfel nesigur.
O să muriţi de frig, de foame şi de supărare.
Eu, dimpotrivă, l-am făcut de 20 de ani..

Dar nu e timpul total pierdut.
Universul încă există, nu a fost înghiţit total de găuri negre şi deci nici d-voastră.
De aceea am şi decis să descriu cum am reuşit.
Veţi putea profita de experienţa mea.
Încă nu e prea târziu.

(vor urma detalii explicative)

Gândul zilei (12)

Oboseala este neplăcută, doar când este datorată lenei.