Hotnews.ro Ultimul Minut (RSS)

marți, 27 noiembrie 2007

Oameni şi Rottweileri

Deunăzi navigam pe Internet, descărcând un cântec italian al anilor 70.
Cântecul începe aşa :
„La lontananza, sai, e com’ il vento
Spengne fuochi piccoli e accende i grandi…,”
In background, se aude sirena tânguitoare a unei Salvări, alergând pe o stradă, în noapte, să salveze o viaţă.
Dintr-o dată, la auzul neantului care ne pândeşte, am resimţit imensitatea Internetului, pustiul cibernetic in care mă aflam, un meteorit bâjbâind în vastitatea planetară.
M-am ridicat de pe scaun, conştient de înstrăinarea care emana din monitor, mergând la fereastră, din nevoia de a mă apropia de realitatea străzii.
Vederea forfotei oamenilor m-a scos din sentimentul de singurătate fizica, din acel pustiu virtual.


Printre picioarele oamenilor am văzut strecurându-se, amuşinând ici si colo, un câine.
Nimeni nu îl băga in seamă, iar el înainta în zig-zag brownian, privind din când in când in zarea lui, limitată de miopia naturală acestor fiinţe.
De unde venea, unde se ducea ?
Mi-a venit in minte tabloul straniu al lui Gaugain, pictat in Tahiti, « Cine suntem şi de unde venim ? », cu personaje dezbrăcate si cu privirea absentă.
Am început să regândesc soarta acestor animale, metodic şi banal.

Mare e varietatea vieţuitoarelor pe Pământ!
Multe au pierit ca specie, altele sunt pe cale de dispariţie, iar altele au fost luate « sub tutelă » de OM, care le-a schimbat soarta făcându-le dependente, prin domesticire sau prin închiderea în grădini zoologice.
Dintre toate vieţuitoarele, câinele este, poate, cel mai afectat de această strădanie tipic omenească.
Din Hienă sau Dingo, ce trăiesc in haite si mănâncă pe apucate, « descurcându-se » în spaţii enorme, pustii, Omul a modelat, in cele mai ciudate forme, câini.
Dependent de om, câinele nu mai trăişte in pustiul Saharei sau al Australiei, ci în aşezările omeneşti, într-un imens pustiu câinesc, mare cât spaţiul ocupat de Om pe Pământ.
Un pustiu, câinesc, faţă de densitatea lor scăzută, care ocupă exact acelaşi spaţiu cu aglomeraţia umană.

Iată un câine pe stradă, intr-un mare oraş, în plină forfotă omenească.
Chiar daca are stăpân sau nu, el are acelaşi comportament si grijă.
Se uită in toate părţile, miop, să vadă măcar un semen de al lui, printre pantofii de toate mărimile, mirosind stâlpii si cauciucurile maşinilor.
Căutând o urmă olfactivă, veche de o zi sau de o lună, că un semen al lui ar fi trecut pe acolo.
Pentru un câine situaţia e chiar mai rea decât, pentru om, într-un pustiu saharian, unde nu se poate zări, cât baţi cu ochii, până la orizont, decât nisip, fiindcă strada e plină, după cum ştim, de cu totul si cu totul alte animale cu alte interese, de oameni.
Să ne punem în situaţia unui câine : care ar fi sentimentul, dacă, ieşind pe stradă, am vedea că este aglomerată de câini, de care ne împiedicăm la orice pas şi care forfotesc într-un du-te- vino, lătrând si mârâind, unul la altul, dar nu vedem nici un om.
Ar fi o situaţie de coşmar pentru noi.
Probabil că atunci, deşi nu avem simţurile olfactive ascuţite ale unui câine, am începe si noi, cu frenezie si speranţă, sa căutam măcar urme de paşi, de scuipaţi, sau un muc de ţigare, aruncat de vreun semen al nostru.
Cât interes şi bucurie am simţi in momentul când in depărtare, prin forfoteala de câini lătrând, ar apărea in depărtare, ca un far, un om.
Mai ales dacă ar fi şi de sex opus !
Nu avem coadă, ca să ne manifestăm bucuria, dar este sigur că am fugi spre acel semen al nostru, călcând peste câini, cu speranţa, care uită dezamăgirea, când cunoaştem de aproape un om.

Contactul nu va fi chiar câinesc, cu mirosuri de recunoaştere pe ici pe colo, ci va fi, în mod sigur, de imbrăţişare cu lacrimi de fericire.
Poate că reacţia, după cum am spus, să nu fie reciprocă, ceea ce la câini nu se întâmplă decât când e vorba de un ciolan la mijloc, ciolan care există între oameni întotdeauna.
In rest, la întâlnirea unui alt semen, având in vedere că trăieşte mai rău decât într-un pustiu, fiindcă nu are parte măcar de o fata morgana, de care noi beneficiem în Sahara, un câine nu manifestă decât bucurie si dorinţă de a înfiripa o relaţie cât mai strânsă.

Trecând pe sub o fereastră , câinele se opreşte şi ascultă cu urechile ciulite : se aude lătratul unui scandal omenesc, cu ţipete si (bine că nu înţelege) înjurături, între o femeie şi un bărbat, zgomote de obiecte izbite de pereţi.
Câinele nu e interesat de scandal, ci de lătratul furios care acompaniază scandalul uman.
De aceea stă si aşteaptă, sperând ca va avea norocul sa facă cunoştinţă, sau măcar să simtă in nări, mirosul specific al speciei lui.
La un moment dat, de sus, se aude o uşă trântită, iar după câteva momente iese in stradă, în lesă, un rottweiler nervos, cu spume la bot, care trage vârtos, cu zgarda, o femeie cu semne sânge pe faţă.
Câinele « nostru » dă din coadă şi se îndreaptă spre cel apărut din pustiul câinilor, sigur fiind că va fi o întâlnire fericită.

Fac o mică paranteză, înainte ca să se petreacă imbrăţişarea, sigură, în principiu, dintre cele doua patrupede.
Cunoaşteţi emisiunea Surprize - Surprize.
Intotdeauna m-a pus pe gânduri situaţia celor care vin după ani de zile să îşi revadă rudele.
Disperarea cu care îmbrătişează pe cei de acasă, exprima pustiul câinesc in care îşi duc viaţa, departe de ţară.
Şi ei regăsesc, in sfârşit, după mulţi ani de căutare si speranţă, un suflet asemenea lor, printre trecătorii din altă « rasă », mirosul familiar al naţiunii lor, care în sală îi aplaudă şi plâng odată cu ei, înţelegându-le emoţia.
Fiindcă depărtarea, cum zice cântecul lui Modugno, « e ca un vânt, care stinge micile flăcări si reaprinde marile doruri », intr-o traducere libera.
Dar ce dezamăgire, vai, există deja in această bucurie : aceşti « câini » care plâng de bucuria regăsirii « mirosului » semenilor, vor trebui, peste câteva zile, să reia drumul pustiului lor.

Acum câţiva ani, am văzut la Cinematecă un film celebru japonez, « Femeia nisipurilor ».
Filmul realizat excepţional, te convinge cât eşti în sală, de stabilitatea psihică a unui om, chiar intr-un mediu străin si ostil.
O femeie dintr-un sat, rămasă fără bărbat, e ajutată de săteni să îşi « facă rost » de un alt soţ.
Femeia trăia intr-un bordei sub pământ, săpat in nisip, unde cade din neatenţie, ca într-o cursă, un călător, care avea acasă o familie.
Acest om e condus in film de regizor să accepte in final, sa rămână cu femeia, în acel bordei, uitând total de familia lui.
Mi-a plăcut acest film, dar odată ieşit din « vraja » lui, am înţeles că nu este posibil să se întâmple astfel.
Omul revine şi caută, precum si câinele în pustiul din oraş, anturajul lui, rudele lui, ţara lui.
Asta se vede repetat in emisiunea de mai sus.

Dar oare reacţia unui om care trăieşte intr-un pustiu, este întotdeauna de bucurie ?
Să vedem ce face acel rotweiller când se întâlneşte cu semenul lui, care dă din coadă de bucurie.
Iată, rotweillerul se smuceşte din mâna doamnei, nervos cum era după ce asistase la bătaia stăpânilor, şi în câteva momente din semenul lui care îl aşteptase cu nerăbdare şi speranţă, nu mai rămâne pe trotuar decât blana.

Asta o fac si unii din semenii noştri, care au fost atraşi de pustiul străinătaţii, de femeia nisipurilor.
Unii din ei, fiindcă nu mai pot reveni in ţară, aruncă cu noroi spre Ea, stresaţi de pustiul din care nu mai pot scăpa, din groapa cu nisip unde au fost sechestraţi de ţara de adopţie.
Ei refuză să mai vină in tară, conştienţi că nu vor sta decât un scurt timp, după aceea trebuie din nou să revină in în pustiul străinătaţii.
Exemple celebre sunt Eugen Ionescu, Cioran sau Goma.
Ei nu au mai revenit in ţară.
Dorul lor intim, stăpânit ani de zile, s-a transformat intr-un gen de ură din dragostea pe care nu o mai pot trăi.
De aceea nu puţine sunt cazurile, aparent surprinzătoare, când cei plecaţi din tara, se manifestă ca nişte adevăraţi duşmani ai acesteia.
Deşi tânjesc, in pustiul străin in care trăiesc, după compatrioţii lor, ei nu au decât cuvinte de critică despre ei, de parcă ar dori, dacă se poate, să se repeadă în ţară şi să îi sfâşie.


Ei au devenit rottweileri.
Iar rottweilerii răi, cei care trăiesc printre oameni, sunt câini „umanizaţi”.
Umanizaţi în sensul agresiv al omului.
Eugen Danescu

vineri, 23 noiembrie 2007

INTEGRAŢII

(Eugen: textul a fost pubicat prima dată pe Forumul ziarului Cotidianul)

Articolul de mai jos a fost preluat din numărul de mâine, 32 noiembrie 2051 al cotidianului italian „Europeo Pulito” (Europeanul Integrat).
Am considerat că textul, care se referă la cetăţeni europeni de etnie română, va interesa cititorii noştri, informându-i asupra stadiului integrării lor europene.
Nota traducătorului: din motive semantice, am preferat să traducem cuvântul „pulito”, care se traduce de obicei cu românescul „curat”, prin „integrat”, cu toate că şi varianta română a cuvântului italian, este foarte uzitată în cercurile culte din licee şi ganguri.

INTEGRAREA (it. Pulirea)

Ploaia, apă sfântă, se integrează prin cocioabele de la marginea Bucureştiului.

În eleganta colibă de cleştar, din cutii de carton şi tablă ruginită, doarme copila curată, cu părul blond murdar.
Capu-i bălai se odineşte pe perna de puf din zdrenţe, care acoperă bolovanul moale ca piatra.
Pe drumurile nenumărabile ale firelor ei de păr, se integrează perechi de păduchi preocupaţi de urmaşii lor.
În urma lor, ouăle atârnă ciorchine, pe firele de păr, ca pe araci, într-o vie cu rod putred.
.....................................................................................
Eu, Madona, sunt fetiţa de care vorbeşte nenea Giovanni, mai sus.
Am opt luni sau opt ani, nu mai ţin minte bine cât zice baba Fasolea când e beată.
Dorm şi visez că o mână cu degete fine, mi se plimbă pe obraz, mă mângâie, deşi nu am fost mângâiată vreodată.
Deschid un ochi albastru, cel care e mai puţin lipit cu noroiul de pe faţă, mă ridic de pe pernă şi gândacul care mergea pe obraz, se integrează printre semenii lui pe podeaua din parchet lustruit de pământ, licurici împrăştiind o lumină neagră.
.
De afară aud cum se bălăcesc picăturile de ploaie în băltoace.
Sunt singură, în vila noastră, cu o unică încăpere spaţioasă de 2 pe 3 paşi de copil.
Noroiul de pe bulevardul de cartier, imens cât o potecă, se integrează în vilă, ca lava vulcanilor noroioşi, pe sub uşa care lipseşte.
Trebuie să plec să iau mâncare de la restaurant, de la gunoi, sătulă de bunătăţile lăsate de mama şi de tata, pe care nu îl cunoaşte nimeni, ca de altfel şi pe mama, pe care nici eu nu o mai ţin minte.
M-aş sătura cu o bomboană.
Pe uliţă mă spăl pe picioarele încălţate desculţ, iar ploaia mă udă pe faţă.
Pe noi numai ploaia ne udă pe faţă.
Sistemul de apă şi canalizare care funcţionează perfect, nu există încă.

Trec pe la geamul lui nenea Rahat.
Are mustăţi şi părul negru vâlvoi.
Mă cheamă frumos la el, cu o înjurătură despre o păsărică.
Cum intru, el îmi dă o bomboană şi îşi dă pantalonii jos.
Închid ochii, strâng bomboana între dinţi ca să nu plâng, iar el grohăie peste mine, ca porcul din casă, pe care l-a furat astă noapte.
Ies afară râzând cu ţipete de groază şi fug spre linia de tren părăsită.
Mă aşez pe traverse, ploaia a stat, doar din ochii mei continuă să plouă cu găleata.
......................................................................
Rahat îşi trage pantalonii.
Pantalonii, moderni, au numai jumătatea lor din faţă, fiindcă spatele omului e ceva comun.
Rahat e tulburat, se îmbracă cu partea din faţă la spate şi iese afară în ploaie.
Simte răcoare şi ploaie la partea lui din faţă.
Uliţa e plină de aceleaşi jumătăţi de costume, purtate nonşalant, iar unele, mai elegante, lipsesc total.

Rahat se duce la Bestie acasă.
Au de spălat afaceri murdare.
Bestie invită afară pe bătrâna nevastă de 13 ani, cu cei 15 copii.
Au acum ocazia să facă o baie, mai ales că nu a plouat de vreo 5 luni.
Copiii tăvălesc porcul furat prin noroi, şi viceversa.
Copilăria lor şi a porcului e fericită.
Mama, dată afară, plângând fericită, pleacă spre baba Fasolea să îi dea în bobi.

Prin peretele din spatele vilei lui Bestie, care lipseşte, intră chiar baba Fasolea.
Rahat o pupă pe gură şi o dă de parchetul de pământ, lustruit clisos, încercând să se integreze printre fustele babei.
Baba se zbate, iar Bestie, milos, se prăpădeşte de râs.
Rar om mai calm decât Rahat.
De aceea nu îşi pierde cumpătul şi îi integrează babei cuţitul ninja de 38 de ori în bust.
Bestie, de compasiune, nu se mai opreşte din hohote de râs.
După ce stabilesc planul afacerilor la zi, o iau pe bulevardul de noroi al potecii şi se topesc în ploaia care ne integrează pe toţi.
Din vila lui Bestie, prin uşa care lipseşte şi ea, se prelinge în ploaie, un şuvoi roşu de sânge negru, care se integrează în lava neagră şi rece de pe bulevardul potecă.
....................................................................
Aplecaţi peste terasamentul liniei ferate, eleganţi, doi zdrenţăroşi trudesc cu baroasele, integraţi în muncă.
Azi au de (dez) integrat macazul care bifurcă linia de Olteniţa, spre linia de garaj, părăsită, de la uzinele Faur, foste 23 August.
Pe macaz vor bea la bufetul „La fierul vechi furat”, câte o cinzeacă mare de bere.
Din depărtare se aude trenul de Olteniţa, plin cu cetăţeni europeni de etnie română, fără bilet.
Cei doi o iau la fugă, iar macazul rămâne ne (dez) integrat, schimbat pe direcţia liniei de garaj, ca pe vremuri.
.............................................................................
Eu, Madona, stau veselă şi plâng, pe linia de garaj părăsită şi vărs peste traverse, bomboana dulce de la Rahat, integrată cu fiere şi durere.
Ploaia din ceruri a stat, dar cade neîncetat, limpede, din ochii mei albaştrii, direct pe genunchii zgâriaţi de ghiarele lui Rahat.
Din depărtare aud ca o Salvare, trenul care, venind, fluieră vesel
Aşez, obosită de odihnă, capul pe şina ruginită, moale ca perna pe care dorm acasă, şina care duce la halele părăsite.
.................................................................................
De departe eu, nenea Giovanni, văd totul, alerg şi strig la mecanicul brunet închis.
El înţelege că doresc să îl salut şi râde la mine, trăgând semnalul.
……………………………………………………………..
Locomotiva trece de macaz, grăbind să revină la mama uzină.
Calcă uşor peste părul bălai, care acoperă un cap mic şi obosit.
Ajunge în hala unde a fost fabricată.
O roată neagră înaintează nonşalant , fâlfâind înfăşurată pe o spiţă, o şuviţă blondă, cu perle sângerii.
Rahat şi Bestie, stând pe vine, după un perete al halei, re-integrează în natură, cu vânturi, ciorba mixtă din oase de peşte, porc şi găină, consumată aseară.
Cu un ultim efort, locomotiva se integrează şi ea, în peretele halei, care se prăbuşeşte lin, cu un zgomot infernal, integrând definitiv pe Rahat şi Bestie peste rahaţii de ciorbă digerată, consumată aseară.

Peste Bucureşti se lasă o seara feerică, cu furtună şi grindină.
Gropile din bulevardele asfaltate cu noroi, devin invizibile.
Efectele benefice ale nediscriminării din ultimi 50 de ani, se văd foarte clar şi azi, mai ales noaptea.


Transmis din Rezervaţia Autonomă România, prin videoportare cu aparatul Morse,
pentru Europeo Pulito,
Giovanni Leproso Nafia.
Mâine, 32 noiembrie 2051.

Nota noastră, românească: orice asemănare cu realitatea de azi, e total adevărată.

Eugen Danescu

Gelozia

Conversaţie, pe stradă, între două căţeluşe:-
-Ştii dragă cine a descoperit reflexele condiţionate?
- ?, răspunse cea de a doua.
-Pavlov, un rus, dragă.
Cealaltă căţeluşe, care de curând fusese înşelată de un ogar rusesc, se înroşi undeva sub coadă şi lătră indignată:
- Dacă e vorba aşa, jur că nu voi mai avea nici un reflex condiţionat, cât voi trăi.