Hotnews.ro Ultimul Minut (RSS)

vineri, 30 iulie 2010

Baclavat, pardon, Baclaoreat



Ştire HotNews
Cum se aranjeaza un examen de Bacalaureat:
O stire informeaza asupra arestarii directorului liceului privat "Didactica Nova", Dorel Avram, acuzat ca a primit bani de la mai multi elevi pentru a-i ajuta sa promoveze examenul de Bacalaureat.
Pana aici nimic nou.
Nu este nici primul, nici ultimul in aceasta situatie.
La Botosani sunt anchetati, sub aceeasi banuiala, 68 de profesori.
Joi, 29 iulie 2010
................................................................................................................................................................
Eram în transă, cu capul limpezit cu 6 doze de praf de maximă puritate şi am perceput ca prin vis, cum mama mă extrage uşor, de pe banca din spate a gipanului Hammer, cadou de ziua mea, mă ia în braţe şi porneşte, cu paşi lansaţi de cămilă, spre o clădire pe care am simţit că o urăsc de la prima vedere , cu un bener, pe care scria „Mult succes la Baclavat”.
Am simţit că îmi revine greaţa de la baclava şi junghiurile naşpa din cap, care mă împung atunci când gândesc.
Legănat în braţe de înaintarea cu paşii elastici ai mamei, am rememorat cu ochii daţi elegant peste cap, până spre ceafă, ziua, cred, de azi, dar poate mă înşel.

Dimineaţa am deschis ochii frumos umflaţi, dublaţi jos de cearcăne babane, bineînţeles vineţii, cum sunt cearcănele respectabile.
De unde ştiu eu astea?
De la vipera de Jegoasa, care mi le-a şuierat la ureche.
(ceea ce Jegoasa nu putea ştii, era gustul greţos de baclava pe care îl aveam în gură şi junghiurile asociate din cap.
Astea două plăceri, apăruseră de ieri, instantaneu, ca reacţii adverse, după ce aflasem de examenul de Baclavat.)
Ce dracu căuta putoarea de Jegoasa în pat, când de serviciu noaptea aia era Amanda, nu ştiu.
Probabil făcuseră schimb de ture fără aprobarea mea.
Dar şi mai tare m-am enervat, când am văzut că lui Jegoasa îi lipseau chiloţii.
Mereu le-am spus la toate: umblaţi pe stradă, staţi picior peste picior prin discoteci, fără chiloţi, dar, când mă trezesc dimineaţa la amiază, să nu vă văd fără ei.
Nu vreau să privesc o imagine atât de confuză, cu intrări şi ieşiri multiple, că îmi poartă ghinion toată ziua.
De frica mea şi cu bunul ei simţ inexistent, Jegoasa s-a aplecat să-şi caute chiloţii de sub masă, sub pat, dar tot nu i-a găsit şi ce am revăzut m-a enervat şi mai tare.
Oricum chiloţii ei, cât un timbru ficsal, (sau fiscal, poate) erau greu de găsit pe întuneric şi praf.
Aşa că am rugat-o frumos îmbrâncind-o, să iasă imediat din casă, pe termopanul de la etajul 4.
Probabil jos s-a ridicat de pe asfalt foarte spirituală, ca spirit, că nu am mai auzit paşii ei, după bufnitura de oase rupte şi vaiet.
Apoi eu am luat pe nas micul dejun, format din 8 doze de praf alb de înaltă puritate, nu 6 cum am spus mai sus, greşit, scuze.
Am trecut apoi la mişcări fizice mai ample, decât gândirea profundă de până acum.
De exemplu m-am ridicat în popou.
Din nou nervi: chiloţii lui Jegoasa erau pe mine.
Probabil că beţiva încurcase astă noapte picioarele ei cu ale mele.
Apoi am pus picioarele mele cu chiloţii lui Jegoasa pe podea, am sprijinit cele 113 chile la 18 ani fără 3 luni, dar imediat ele şi cu mine ne-am prăbuşit.
Pe jos erau acele obiecte care mi-au făcut greaţă de când eram mic, cu pete de baclava, adică nişte hârtii legate în cotoare, denumite impropriu cărţi, deşi nu au trefle, tobe sau aşi.
Răvăşit pe jos, cu buze pe sânge, sau invers, nu ştiu, am citit pe coperte: Natematici, Franciză, Fistică, Pomană.
Nu am ştiut cine le-a adus, dar simţind mirosul greţos de baclava şi junghiurile în presupusul meu organ, capul, am înţeles că aceste efecte adverse sunt asociate cu cărţile astea, desigur cărţi din Talamuc, pentru examenul de Baclavat.
Mi-a venit normal să vărs, ca după vreo 18 doze pure şi m-am repezit la veceu, cu câteva foi rupte din cartea de Pomană.
Cu ochii spre gresia albastră ca cearcănele, am vărsat peste nişte poze de striperi bătrâni, sub care scria: Emin Esca, Bleaga, mArchezi.
Am terminat, bine dispus, de vărsat fierea mea dulce şi am apăsat clapa pentru apă.
Aceasta, amestecată cu un lichid acrişor împuţit mi-a năvălit în gura căscată de uimire: bideul, closetul pentru femei, schimbase poziţia cu closetul pentru bărbaţi, fără ştirea mea.
Probabil tot de la fundul putorilor de Jegoasa şi Amanda, care încurcă adesea closetele, aşa cum făceau ele la ţară, prin curţile vecinilor.
Teoria cu necesitatea chiloţilor de dimineaţă, era din nou verificată: îmi mergea din rău în mai rău.
Dar românii sunt aşa de proşti, că nu vor să ţină seama de nici un studiu sociologic serios.
Enervat mai rău şi tremurând de sevraj, am zvârlit pe geamul pe care fugise Jegoasa, Dumnezeu să o ierte, toate cărţile din Talmuc în capul lui Lepra, căţeaua cu părul lăţos.
Potaia, obraznică, a lătrat la mine de jos, cu voce răguşită, de fumătoare:
- Aoleo, ce faci măi mamă? Astea sunt cărţile pentru Baclavat! Eu ţi le-am adus. Stai cuminte, că vin sus la tine.
Pe uşă în loc să intre căţeaua Lepra, a intrat lătrând javra de mama.
Dar totuşi să vă lămuresc ce e aia Baclvatul: ştiu de la Mosadi, vecinul meu, că este o sărbătoare a lui, când mănâncă numai baclava după ce vine de la biserica lor, Sinai Conga, unde recită din Talmuc.
(Mosadi ăsta mi-a explicat odată, că lumea are nişte găuri negre, unde dacă intră ceva, dispare definitiv. Abia mai târziu, am putut să verific asta, chiar pe Jegoasa)
Baclavaua o serveşte în pat cu o fată proaspătă, după care are voie să se culce ori peste ea, ori sub ea.
Păi de aia mi se făcea greaţă când auzeam că trebuie să mă duc la Baclavat.
Ce, eu mai sunt acum de culcat peste femei şi cu chiloţii lui Jegoasa în popou?
Sau, şi mai rău, sub ele?
Mi se face iar greaţă.
……………………… ……
Întredeschid ochii cu grijă şi pricep că greaţa e de la mersul legănat.
Zicea ieri un puşti, pe stradă, că cămilele sunt corăbiile deşertăciunilor.
Mama înaintează mai departe triumfală, cu mine în braţe, spre clădirea pe care scria mare „Baclavat”.
Mi-am dat seama că nu poate fi decât Sinai Conga, deşi nu mai dădusem niciodată pe acolo, că eu sunt ortodox nepracticant.
Ea pronunţă, desigur ca proasta, greşit, în romanis:
-Mergem la „Baclaoreat”, sau cam aşa ceva. În fiecare carte e un plic cu 1000 de Euro, pentru protocol. Când intrăm, eu nu te las din braţe, să nu-ţi fie frică, iar tu dai cărţile cu material la profesori. Că doar tu dai examenul de Baclaoreat, nu eu.

Totul a decurs cum a zis cămila de mama.
Profesorii de Franciză, Pomână, Chindie după ce dădeam examenul cu plicul, îmi lingeau mâna (probabil ştiau şi că eu nu mă spăl pe mâini după closet).
După ultima materie trecută cu succes, preşedintele comisiei m-a luat el în braţe, ca să fumeze mama o ţigară, că era puţin obosită şi ea, deşi poate duce uşor un porc mai mare ca mine în braţe.
Cred că era şi emoţionată, fiindcă gâfâia ca atunci când se culcă cu tata.
Când mama i-a dat mucul ţigării să îl stingă, preşedintele m-a redat cu respect braţelor mamei mele, iar mie mi-a oferit un buchet de trandafiri, în care era ascunsă diploma cu nota la Baclavat: am văzut cu ochii mei 10,89.
……………………….

În avion spre insulele Canaliilor, în vacanţa de merit, cu diploma sub popoul cu chiloţii lui Jegoasa, de care nu am putut să scap, am cerut servitoarelor din avion, strigând clar, ca mama, în romanis:
Dă-mi fă o porţie dublă de „Baclaoreat”.
Nu m-am făcut de râs să zic „Baclavat”, cum ziceam înainte să iau diploma de la Sinai Congă.
Eram bine dispus, că mâncam fără greaţă şi dureri de cap Baclaoreat, în timp ce toată lumea din avion râdea spre mine cu gura până spre urechi.
Ce greu a fost examenul din Sinai.
Noroc că studiasem la veceu Talmucul la limba Pomană.
După aceea mama a chemat-o pe Amanda, să lingem baclavaua în pat toată noaptea, că am luat Baclavatul cu brio.
Mama a zis că după ce mă odihnesc puţin, 3- 4 ani, la Canalii, o să mă ducă în braţe, să dau reticenţa la babanatul facultăţii de stridii politice.
Da cu plicuri de 10.000, în fiecare din cele 12 talmude, iar diploma mi-o dă acolo domnul Rectus.
Vrea să fiu senator pe la 21de ani şi ceva, ca să mă duc la serviciu o zi pe lună, în ziua aia de leafă.
Da a zis că acolo o să mă duc singur, că sunt toţi numai oameni oameni unu şi unu şi nu fură decât de la alţii.

PS1: acum ne anunţă pilotul, că la Baclaoreat, vor pica peste 80 la sută, cred că nu avuseseră material destul la ei.
Mă uit în jos de la 10.000 de metri şi mă rog să nu fiu chiar eu printre cei 80 din 100 de pasageri care pică din avion.
Cine ştie în ce mocirlă ajunge diploma mea nouă, de sub popoul gol, de proaspăt baclavat la Sinai Conga şi viitor senator în stridii politice.
(chiloţii lui Jegoasa au dispărut, în sfârşit, probabil într-o găurică neagră, din alea din care zicea Mosadi că e plină lumea)

PS2: mai am o grijă, acum, înainte să adorm, fericit, zburând cu capul printre nori:
oare când voi revenii dintre Canalii, o să fiu şi eu canalie 100%, ca orice senator care se respectă numai pe el ?
Eu cred că da.

luni, 19 iulie 2010

România lui Dan Diaconescu (de Andrei Pleşu)



În condiţii normale, despre Dan Diaconescu n-ar fi trebuit să ştim nimic. Inteligenţa lui nu depăşeşte marginile unei sprinţare şmecherii de Caracal, raporturile lui precare cu limba română se înscriu strict într-o funcţionalitate de duzină, înfăţişarea şi comportamentul lui pendulează între banal şi stînjenitor. Ar fi putut fi organizator de chermeze într-un tîrg de provincie, ar fi putut, în cel mai bun caz, să facă o carieră de activist în vreun consiliu judeţean din Oltenia. Dar pentru că sîntem în România, acest ins „fără însuşiri“ (cum ar fi spus Musil) a devenit milionar şi vedetă. Ziarele vorbesc de o avere aiuritoare (30 de milioane de euro, 2 Rolls-Royce-uri, un Bentley, 2 elicoptere, iaht, vile etc.). A fost premiat de Asociaţia Profesioniştilor din Televiziunea Română, dar şi de alţii, a fost şef la Jurnalul naţional şi la Cotidianul, face rating, vrea să se extindă pe piaţa internaţională, iar de curînd, după dramoleta cu arestarea, ameninţă că va candida la preşedinţie, în numele unui nou partid, botezat, nici mai mult, nici mai puţin, „Partidul Poporului Român“. Să fie vreun secret genetic? (Aud că tatăl milionarului nu e nici el de ici de colo: a trimis o scrisoare preşedintelui SUA, propunîndu-i să instaleze o bază militară americană la Caracal). Cum să-ţi explici un asemenea succes, cum să pricepi transformarea neantului în stea? Nu poţi decît să citezi un admirator al OTV-ului, care, pe un blog, îi spunea tandru patronului: „ieşti (sic!) cel mai tare!“. 

Dan Diaconescu nu are decît un singur criteriu: audienţa. Şi o singură abilitate: acomodarea la nivelul cel mai de jos al consumului public: cadavre pierdute, vraci providenţiali, scandaluri politice şi de familie, dezvăluiri senzaţionale. Prost-gust, trivialitate, sub-nutriţie intelectuală, hîrjoană calomnioasă, jeg. Justificarea? Lumii îi place. Lumea vrea! Lucrurile de genul ăsta îi plac, în orice caz, dlui Diaconescu. Ăsta e universul lui, dacă nu cumva mă înşel şi, de fapt, cînd nu e pe post, se dezmorţeşte niţeluş răsfoind Shakespeare sau Rimbaud. Da, lumea vrea tot soiul de ieftinătăţi, tot soiul de stimulente pentru viscere. Mă mir că nu vedem încă pe OTV execuţii în direct, seriale porno, copii torturaţi şi crime filmate „cu camera ascunsă“. Rating-ul ar deveni apocaliptic. Există, în fiecare din noi, o zonă inavuabilă de cruzime, curiozitate vicioasă, perversiune morală. A valorifica însă tocmai această zonă, a întărîta ce e mai rău în om, a face spectacol din mizerie, a convoca „publicul larg“ la o extatică bălăcire în lături e cinic, e iresponsabil, e ucigător. Sper că, din cînd în cînd măcar, Dan Diaconescu are mici insomnii, vagi nelinişti sufleteşti: în fond, e un periculos distribuitor de droguri, un instigator la disoluţie sufletească, la torpoare mentală, la sub-umanitate. 

Şi totuşi, ni se spune – o spune Dan Diaconescu însuşi – România se bucură să-i devoreze oferta. Am mai spus-o: nicăieri în lume (atîta cît pot vorbi din experienţă directă) nu există un asemenea post de televiziune. Există posturi comerciale, există emisiuni îndoielnice, dar nicăieri nu se îngăduie unui utilizator al eterului să livreze, zece ore pe zi, dejecţie pură. Nici o televiziune cît de cît responsabilă nu-şi invită spectatorii să savureze haznaua. Dacă însă România poate fi echivalată cu „fanii“ OTV, atunci avem dreptul să spunem că România este o ameninţare la adresa propriei ei siguranţe naţionale. Nu teroriştii, nu corupţia şi cu atît mai puţin presa în ansamblul ei. Ci România lui Dan Diaconescu. 


duminică, 11 iulie 2010

Telecinemateca "ODESSA ÎN FLĂCĂRI"

FILM DE CINEMATACĂ "ODESSA IN FLĂCĂRI"


“ Odessa in flacari”, realizat in anul 1942, intr-o coproductie romano-italiana este consemnat in istoria cinematografiei europene si nu numai, o capodopera a genului. Despre el ramasesera doar cateva cronici, unele consemnari, fotografii si afise.
Avand ca subiect drama refugiatilor din Basarabia, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, ca si a ororilor comise de trupele NKVD filmul a fost interzis dupa ocuparea tarii de catre Uniunea Sovietica, iar protagonistii acestuia aruncati in inchisori. Depus in arhivele cinematografiei, la fondul peliculelor cenzurate, deci total oprite nu numai de a fi difuzate, dar nici vizionate intr-un cadru restrans, multi ani “ Odessa in flacari” a figurat doar in registrul de evidenta al arhivelor, apoi a disparut din scripte. Dupa decembrie 1989, unii cercetatori in istoria filmului au cautat zadarnic sa dea de urma peliculei, investigatiile ducand la concluzia ca ea a fost confiscata de “ consilierii sovietici” din perioada ocupatiei, dupa care a fost scoasa din evidente, de catre Directia presei si tipariturilor, fosta cenzura. S-a mai descoperit ca Securitatea a dat ordin prin care s-a dispus distrugerea unor filme de razboi din perioada 1940-1944, considerate fasciste si “imperialiste”, dusmanoase “oranduirii socialiste”.
Capodopera cineatografica apartine regizorului italian Carmine Gallone, unul dintre cei mai renumiti ai timpurilor sale. Scenariul este semnat de dramaturgul Nicolae Kiritescu. “Odessa in flacari” urma traditia inaugurata de primul mare film romanesc din 1912, care omagia victoria trupelor romane in Razboiul de Independenta din 1877.
“Odessa in flacari” este o pagina vibranta de istorie, aratand lumii, in 1942, la Festivalul de la Venetia – unde de altfel a castigat Marele Premiu – ce inseamna ocupatia bolsevica si teroarea stalinista. Timp de mai bine de o jumatate de secol, despre acest film nu s-a pomenit nimic. Nici nu putea fi vorba sa se dea in vileag drama Basarabiei si a Bucovinei de Nord, atata vreme cat la Bucuresti se afla la putere un regim obedient Kremlinului.