Hotnews.ro Ultimul Minut (RSS)

marți, 22 ianuarie 2008

Torturarea pruncilor, varianta contemporană.

(TNM-Tragedie Naţională la Matematică)

Fără nici o legătură cu situaţia de teroare prin care trec la un moment dat copii de azi, îmi aduc aminte ce îmi povestea străbunicu despre tezele de la şcoala de odinioară.
Zicea străbunicu: despre tezele de la şcoală, pe vremea mea, acum vreo 20 de ani, nu ştia nimeni, decât profesoara şi elevii.
Tezele erau comentate doar în clasă, iar părinţii aflau numai dacă notele erau prea mici, sau prea mari.
În rest nu ştia nimeni că s-a dat vreo teză.
Fiindcă datoria de a învăţa era, greşit pe atunci, nu ca acum!, de la sine înţeleasă, din moment ce ai mers la şcoală.
La fel era şi cu examenele şcolare.
Poate vreun leneş, cu notă mică, mai lua câte o chelfăneală de care auzeau cel mult vecinii.
………………………………………….
Anul 2007 şi cei viitori.
Legile învăţământului românesc sunt perfecte.

Cu cât se apropia ziua TNM a maltratării copiilor din ţară, tensiunea creştea.
Toţi îşi aminteau, tot mai des, masacrul biblic asupra pruncilor, comandat de regele Irod în Israel.
Să intrăm într-una din nefericitele case, cu un copil, care urmează să fie maltratat în ziua naţională fatidică.
Ne aflăm în chiar preziua dramaticului eveniment.
Presa şi televiziunea aproape că nu au alt subiect: acesta şi ţeava de apă care s-a spart si curge la o periferie din Sighetu Marmaţiei.
Toată lumea e îngrozită de ambele evenimente.

Robert se trezeşte ţipând, pe la orele 12 dimineaţa, că azi nu merge la şcoală şi a visat că merge.
Se pregăteşte de a fi torturat.
Mâine, la teză.
Mama şi tata, tocesc deja subiectele lui la matematică, aşa cum au făcut întreaga noapte.
Subiectele sunt în număr de unu.
Materia e foarte complexă.
Timpul de 6 luni, de când a început şcoala, a fost insuficient pentru aprofundarea, chiar şi superficială, a materiei.
(ieri dimineaţă, până seara, Robert a fost la şedinţele de jocuri mecanice, iar discoteca, unde este angajat ca dansator voluntar, se închide în sezonul care ţine tot anul, la ora 5 dimineaţa.
De unde timp, atunci, pt copil?)
Robert, îngrijorat, se întoarce pe partea cealaltă.
Tata ia o jumătate de subiect (o problemă grea cu Harry Potter) şi trece să îl tocească la closet, unde hârtia s-a terminat.
Mama începe să pregătească gustarea de dimineaţă, pentru Robert, iar când îi toarnă păhărelul de votcă, pătează jumătatea ei din problema cu Harry Potter, care, ca prin vrajă, ameţeşte imediat.

Să trecem acum în locuinţa doamnei profesoare de matematică, care a pregătit excelent copiii.
Ea e profesoară de muzică.
Îngrozită, în capotul sângeriu, interpretează la pian subiectul la matematică, pe care l-a pregătit cu elevii timp de 6 luni.
(pe cei mai buni i-a şi meditat, la matematică, la pian, pe (banc)note)
Soţul ei este tot profesor, şi tot de matematică, dar nu are post.
El are specialitatea de desen cu creta.
El desenează exerciţiul de matematică pe parchet.
Desenul reprezintă un joc complicat: un şotron în miniatură, de apartament.
Simţind tensiunea din casă, o pisică miorlăie încontinuu, pe pian, până mâine, când se va produce Tragedia Naţională a Tezei la Matematică.

Ne deplasăm acum la Ministerul Educaţiei profesorilor, elevilor şi părinţilor.
Aici se pregătesc instrumentele de tortură.
Subiectul de matematică este pus într-un bol, din care se va extrage ordinea de execuţie a elevilor.
Subiectul este secret şi a fost compus şi adus cu trotineta de băiatul de 3 ani al ministrului, ca fiind autorul acestui subiect de dificultate ridicată.
Ministrul, transpirat, dezbrăcat până mai jos de brâu, ajutat de portarul murdar pe mâini de untură, încearcă să găsească soluţia problemei.
Se pare că nu reuşesc, fiindcă deja stau de 2 zile (49 de ore) şi nu mai au decât 25 de ore (o zi) la dispoziţie, până la masacrarea elevilor.

Toată ţara e în tensiune, de la est la vest şi de la nord la sud: ziua groaznică, atunci când elevii vor fi supuşi la tortură, se apropie.
Ministerul e înconjurat de jandarmi, nu mai pătrunde, decât băiatul de 3 ani al ministrului, cu trotineta.
Nici mama nu are voie şi aşteaptă, singură, afară în plină nenorocire naţională.

Ziua se scurge în teroarea subiectului, care nu poate fi rezolvat, deşi mai sunt mai puţin de 10 ore, fiindcă deja e o seară să îţi bagi degetele pe unde nimereşti.
Robert se întoarce îngrijorat de la jocurile mecanice, fiindcă a pierdut tot şi a rămas dator şi se pregăteşte, îngrijorat, să plece la discotecă.
Acolo va trăi momente de groază de strip tiz, alături de alţi elevi dezbrăcaţi, care urmează să suporte tortura de a doua zi.
Probabil vor decide să se ducă la tortură (teză) direct de la discotecă.

Neputând să soluţioneze subiectul, mama şi tata lui Robert, au luat din biblioteca bine garnisită, toate cele 500 de titluri (toate Harry Potter), doar, doar vor putea găsi într-unul din ele soluţia.
Pe burtă, fiecare pe a celuilalt, îngropaţi până la gât în literatură de calitate, citesc cu înfrigurare, cu câte o lupă mare în mână.
De afară, sau din carte, nimeni nu îşi mai dă seama, se aud tunete înfricoşătoare, care tensionează şi mai mult atmosfera din ţară.
Fiindcă uciderea pruncilor comandată de criminalul Irod, a avut numai 2000 de subiecţi, în timp ce tragedia de mâine, comandată de ministru, va afecta peste 400 de mii de nefericiţi.

Dimineaţa toate şcolile sunt în doliu.
Condamnaţii intră în clase mestecând gumă.
Televiziunile transmit extragerea subiectului din bol, de către portarul ministerului, ministrul fiind epuizat.
Subiectul este transmis instantaneu, prin Internet, în toată ţara, într-o linişte mormântală infernală.
Groaza pune stăpânire pe toată răsuflarea.
Testele suflate în alcoolmetru, pe străzi, încep să iasă negre.
În faţa şcolilor mamele, deznădăjduite, îşi smulg sutienele din piept.
În clase, elevii, trec la nerezolvarea subiectului unic pe ţară, aruncând cu avioane de hârtie pe geam.
Sunt, desigur, foi din Harry Potter.
Mamele prind avioanele, le sărută şi le aruncă înapoi în clase, cu câte o lacrimă drept carburant ecologic.
Parcă au mai prins puţin curaj.
Doamna profesoară, în clasă, la pian, suflă elevilor rezolvarea, fără să scoată o vorbă.
Soţul ei, care e supraveghetor, desenează şotronul, care este soluţia grafică a problemei.

Se zvoneşte, printre mame, că subiectul a fost de dificultate medie.
Mamele re-agaţă sutienele de gât şi umeri („had and shoulder”)

În sfârşit, spre seară, se aud acordurile finale, triumfale, ale problemei rezolvate, emise de pian.
Elevii ies sărind şotronul.
Mamele leapădă căţeii din braţe şi iau copii care latră la ele, fericite.
Taţii iau căţeii şi pleacă înjurând de mamă, fericiţi.

În timp ce mama îl duce în goană pe Robert la discotecă, unde a întârziat, se aude o explozie puternică.
Privesc în spate: în locul şcolii e o groapă ca de bombă.
Pe fundul ei clape albe şi negre de pian şi coperţile lui Harry Potter.
Teza cu subiect unic s-a terminat în toată ţara.

Ministrul se trezeşte de la acordurile finale ale pianului şi întreabă portarul ce s-a întâmplat.
Răspunsul nu surprinde pe nimeni:
„Notele sunt mai slabe decât anul trecut, dar, lucru îmbucurător, mult mai bune ca anul viitor”.
Portarul se şterge pe mâini, îşi reia postul la poarta ministerului şi termină sandvişul cu untură.
Băiatul ministrului pleacă cu trotineta la grădiniţă.

În discotecă doamna profesoară, reia, cu elevii, pregătirea de strip tiz, exemplificând paşii largi de şotron la bară.
Învăţământul nostru se află pe mâini bune şi pe un drum si(n)gur în Europa.

Eugen Danescu

luni, 21 ianuarie 2008

INTEGRAREA RROMÂNILOR ÎN EUROPA

Articolul de mai jos a fost preluat din numărul de mâine, 32 noiembrie 2051 al cotidianului italian „Europeo Pulito” (Europeanul Integrat).
Am considerat că textul, care se referă la cetăţeni europeni de etnie rromână, va interesa cititorii noştri, informându-i asupra stadiului integrării lor europene.
Nota traducătorului: din motive semantice, am preferat să traducem cuvântul „pulito”, care se traduce de obicei cu românescul „curat”, prin „integrat”, cu toate că şi varianta română a cuvântului italian, este foarte uzitată în cercurile culte din licee şi cartiere.

INTEGRAREA RROMÂNILOR ÎN EUROPA (it. vulgară "Pulirea")


Ploaia, apă sfântă, se integrează prin cocioabele de la marginea Bucureştiului.

În eleganta colibă de cleştar, din cutii de carton şi tablă ruginită, doarme copila curată, cu părul blond murdar.
Capu-i bălai se odineşte pe perna de puf din zdrenţe, care acoperă bolovanul moale ca piatra.
Pe drumurile nenumărabile ale firelor ei de păr, se integrează perechi de păduchi preocupaţi de urmaşii lor.
În urma lor, ouăle atârnă ciorchine, pe firele de păr, ca pe araci, într-o vie cu rod putred.
.....................................................................................
Eu, Madona, sunt fetiţa de care vorbeşte nenea Giovanni, mai sus.
Am opt luni sau opt ani, nu mai ţin minte bine cât zice baba Fasolea când e beată.
Dorm şi visez că o mână cu degete fine, mi se plimbă pe obraz, mă mângâie, deşi nu am fost mângâiată vreodată.
Deschid un ochi albastru, cel care e mai puţin lipit cu noroiul de pe faţă, mă ridic de pe pernă şi gândacul care mergea pe obraz, se integrează printre semenii lui pe podeaua din parchet lustruit de pământ, licurici împrăştiind o lumină neagră.
.
De afară aud cum se bălăcesc picăturile de ploaie în băltoace.
Sunt singură, în vila noastră, cu o unică încăpere spaţioasă de 2 pe 3 paşi de copil.
Noroiul de pe bulevardul de cartier, imens cât o potecă, se integrează în vilă, ca lava vulcanilor noroioşi, pe sub uşa care lipseşte.
Trebuie să plec să iau mâncare de la restaurant, de la gunoi, sătulă de bunătăţile lăsate de mama şi de tata, pe care nu îl cunoaşte nimeni, ca de altfel şi pe mama, pe care nici eu nu o mai ţin minte.
M-aş sătura cu o bomboană.
Pe uliţă mă spăl pe picioarele încălţate desculţ, iar ploaia mă udă pe faţă.
Pe noi numai ploaia ne udă pe faţă.
Sistemul de apă şi canalizare care funcţionează perfect, nu există încă.

Trec pe la geamul lui nenea Rahat.
Are mustăţi şi părul negru vâlvoi.
Mă cheamă frumos la el, cu o înjurătură despre o păsărică.
Cum intru, el îmi dă o bomboană şi îşi dă pantalonii jos.
Închid ochii, strâng bomboana între dinţi ca să nu plâng, iar el grohăie peste mine, ca porcul din casă, pe care l-a furat astă noapte.
Ies afară râzând cu ţipete de groază şi fug spre linia de tren părăsită.
Mă aşez pe traverse, ploaia a stat, doar din ochii mei continuă să plouă cu găleata.
......................................................................
Rahat îşi trage pantalonii.
Pantalonii, moderni, au numai jumătatea lor din faţă, fiindcă spatele omului e ceva comun.
Rahat e tulburat, se îmbracă cu partea din faţă la spate şi iese afară în ploaie.
Simte răcoare şi ploaie la partea lui din faţă.
Uliţa e plină de aceleaşi jumătăţi de costume, purtate nonşalant, iar unele, mai elegante, lipsesc total.

Rahat se duce la Bestie acasă.
Au de spălat afaceri murdare.
Bestie invită afară pe bătrâna nevastă de 13 ani, cu cei 15 copii.
Au acum ocazia să facă o baie, mai ales că nu a plouat de vreo 5 luni.
Copiii tăvălesc porcul furat prin noroi, şi viceversa.
Copilăria lor şi a porcului e fericită.
Mama, dată afară, plângând fericită, pleacă spre baba Fasolea să îi dea în bobi.

Prin peretele din spatele vilei lui Bestie, care lipseşte, intră chiar baba Fasolea.
Rahat o pupă pe gură şi o dă de parchetul de pământ, lustruit clisos, încercând să se integreze printre fustele babei.
Baba se zbate, iar Bestie, milos, se prăpădeşte de râs.
Rar om mai calm decât Rahat.
De aceea nu îşi pierde cumpătul şi îi integrează babei cuţitul ninja de 38 de ori în bust.
Bestie, de compasiune, nu se mai opreşte din hohote de râs.
După ce stabilesc planul afacerilor la zi, o iau pe bulevardul de noroi al potecii şi se topesc în ploaia care ne integrează pe toţi.
Din vila lui Bestie, prin uşa care lipseşte şi ea, se prelinge în ploaie, un şuvoi roşu de sânge negru, care se integrează în lava neagră şi rece de pe bulevardul potecă.
....................................................................
Aplecaţi peste terasamentul liniei ferate, eleganţi, doi zdrenţăroşi trudesc cu baroasele, integraţi în muncă.
Azi au de (dez) integrat macazul care bifurcă linia de Olteniţa, spre linia de garaj, părăsită, de la uzinele Faur, foste 23 August.
Pe macaz vor bea la bufetul „La fierul vechi furat”, câte o cinzeacă mare de bere.
Din depărtare se aude trenul de Olteniţa, plin cu cetăţeni europeni de etnie română, fără bilet.
Cei doi o iau la fugă, iar macazul rămâne ne (dez) integrat, schimbat pe direcţia liniei de garaj, ca pe vremuri.
.............................................................................
Eu, Madona, stau veselă şi plâng, pe linia de garaj părăsită şi vărs peste traverse, bomboana dulce de la Rahat, integrată cu fiere şi durere.
Ploaia din ceruri a stat, dar cade neîncetat, limpede, din ochii mei albaştrii, direct pe genunchii zgâriaţi de ghiarele lui Rahat.
Din depărtare aud ca o Salvare, trenul care, venind, fluieră vesel
Aşez, obosită de odihnă, capul pe şina ruginită, moale ca perna pe care dorm acasă, şina care duce la halele părăsite.
.................................................................................
De departe eu, nenea Giovanni, văd totul, alerg şi strig la mecanicul brunet închis.
El înţelege că doresc să îl salut şi râde la mine, trăgând semnalul.
……………………………………………………………..
Locomotiva trece de macaz, grăbind să revină la mama uzină.
Calcă uşor peste părul bălai, care acoperă un cap mic şi obosit.
Ajunge în hala unde a fost fabricată.
O roată neagră înaintează nonşalant , fâlfâind înfăşurată pe o spiţă, o şuviţă blondă, cu perle sângerii.
Rahat şi Bestie, stând pe vine, după un perete al halei, re-integrează în natură, cu vânturi, ciorba mixtă din oase de peşte, porc şi găină, consumată aseară.
Cu un ultim efort, locomotiva se integrează şi ea, în peretele halei, care se prăbuşeşte lin, cu un zgomot infernal, integrând definitiv pe Rahat şi Bestie peste rahaţii de ciorbă digerată, consumată aseară.

Peste Bucureşti se lasă o seara feerică, cu furtună şi grindină.
Gropile din bulevardele asfaltate cu noroi, devin invizibile.
Efectele benefice ale nediscriminării din ultimi 50 de ani, se văd foarte clar şi azi, mai ales noaptea.


Transmis din Rezervaţia Autonomă România, prin videoportare cu aparatul Morse,
pentru Europeo Pulito,
Giovanni Leproso Nafia.
Mâine, 32 noiembrie 2051.

Nota noastră, românească: orice aesămănare cu realitatea de azi, e total adevărată.

video

(Preluare de pe neogen)

marți, 15 ianuarie 2008

Clonarea în vid

Notă:
Într-un sit arheologic de la Marea Neagră, printre gunoaie şi meduze moarte, s-au găsit urme ale anticului limbaj al Internetului.
Publicăm mai jos, reconstituit, următorul document.
Data străveche e înscrisă în chiar conţinutul lui.
Am apelat la un expert de pe plajă pentru a comenta subiectul, rămas actual şi în zilele noastre.
Iată textul original:

„Incepand cu 14 ianuarie, strainilor care doresc sa intre in Marea Britanie si au nevoie de viza li se vor lua si amprentele digitale, sustine Rador.Potrivit noului sistem, turistilor din 133 de tari, care insumeaza aproape trei sferturi din populatia globului, trebuie de acum inainte sa le fie verificate amprentele digitale si comparate cu baza de date detinuta de autoritatile britanice vamale. Guvernul de la Londra a declarat ca este necesar sa fie descurajate persoanele care se folosesc de identitati false pentru a intra in Marea Britanie.Printre cei care incearca sa intre fraudulos in regat se numara cei care anterior au cerut azil Marii Britanii si au fost respinsi sau deportati, cei care au dosare penale sau cei cu intentii teroriste. Autoritatile au detectat pana in prezent aproximativ 5000 de cazuri de identitate falsa.”


Clonarea în vid

Suntem în pezent, inclusiv clonele noastre, peste 17 miliarde.
Posibilitatea de a ne recunoaşte între noi a devenit din ce în ce mai dificilă.
Trebuie să avem în vedere, că numărul de combinări care se poate realiza cu semnalmentele noastre este limitat matematic.
El a fost calculat şi este de 13 miliarde.000.082, deci a fost deja depăşit cu 4 miliarde.
Printre noi circulă nestingheriţi hoţi, criminali, terorişti, pe care îi credem oameni de bună credinţă, prieteni de ai noştri.
Mereu se caută noi metode ca să-i recunoaştem, chiar şi pe cei mai apropiaţi,chiar şi pe părinţii şi copiii noştri.
Fiindcă există deja, printre cele 17 miliarde, 8 miliarde de oameni care au aceeaşi înfăţişare (4 miliarde repetă înfăţişarea a 4 miliarde din ceilalţi 13 miliarde.
Există sigur, deci 2, 3, 4 sau chiar mai mulţi oameni, cu exact acelaşi fizic).
Nu mai eşti sigur dacă cea cu care te culci este soţia ta, precum nici că cel cu care se culcă soţia ta, eşti tu.

Trebuie să fac o paranteză
Încă din secolele trecute, terorismul făcea ravagii, (vezi documentul de mai sus, găsit la Marea Neagră), dar nu aşa de multe ca în zilele noastre.
De aceea şi atunci se luau măsuri stricte de securitate.
Ca să te lase în avion, se uitau la poza degetelor.
Numai că imediat a apărut metoda de a înşela:
Oamenii îşi puneau, la îmbarcare degete de copil, aşa că puteau trece liniştiţi cu bombele legate la brâu, sau cu droguri (pe atunci bombele şi drogurile erau interzise).
Apoi, când autorităţile s-au prins la şmecherie, te recunoşteau după cristalinul ochilor.
Dar şi această metodă a fost contracarată.
Nimic mai ieftin decât să introduci, în fiecare ochi, câte un cristal de sare de bucătărie.
Când autorităţile au aflat această practică, au interzis accesul cu sare pe aeroport şi au căutat metode mai eficiente, în special pentru călător.
De exemplu, doctorul îţi scotea ochii chiar înainte de decolare şi te prezentai fără probleme la avion.

Cu totul alte metode se folosesc acum, în secolul nostru 23,5.
Le voi reda pe scurt mai jos, fiindcă la noi se aplică de numai vreo 108 ani.

O voi lua metodic.
Acum 3 ani soţia mea, cu ajutorul meu, a născut un băieţel, cu părul negru şi creţ, botezat Bebe.
Tot atunci, am cumpărat o căţeluşă cu părul alb şi creţ, Pepa.
Ea a devenit tovarăşa băiatului nostru, iar amândoi bucuriile vieţii noastre.
Pentru înregistrarea lui Bebe, ne-am prezentat la Oficiul Clonării, fostul Oficiu de Stare Civilă din secolele trecute, unde a fost scanat integral.
I s-au luat dimensiunile feţei, corpului, membrelor, creerului.
Datele au fost introduse în Softul Mondial de Urmărire a Persoanei, Până la Oprirea Definitivă a Respiraţiei.
De acum încolo, el poate fi recunoscut instantaneu în orice punct de verificare din Univers, şi la orice vârstă.
Programul ţine seama de trecerea timpului şi de vreme (factorii climatici), care influenţează dezvoltarea unei fiinţe, modificând o dată pe minut, portretul robot al persoanei din baza de date.
Ba au fost cazuri când omul decedase, dar Softul îi dezvolta mai departe portretul, arătând chipul lui viu la 170 de ani.
S-a constatat, cu această ocazie, că nu există nici o diferenţă între fizicul unui mort şi al unuia viu la această vârstă.

La naşterea băiatului, odată cu prezentarea la Oficiu, am predat, conform legii, într-un plic de plastic, 3 fire din părul lui, pentru reconstituirea ADNului.
În caz de dubiu, asupra identităţii persoanei, imediat se obţine clonarea, originalul fiimd eliminat prin aruncarea în mare şi înlocuit cu clona, care devine original.
Vecinul meu, care nu are copii, m-a rugat să duc la Oficiu, căţelul lui cu părul negru şi creţ, ca al băiatului meu şi, conform legii, 3 fire din părul animalului.
Bineînţeles că l-am servit cu plăcere.
(Având grijă să nu încurc plicurile cu fire de păr, deşi erau identice.)
Clona, întrucât e obţinută cu ultimele date antropometrice ale originalului, este la acelaşi nivel de dezvoltare cu acesta.
Pentru clonare se folosesc firele de păr depuse la Oficiu la naştere.
Avantajul e că se obţine acelaşi copil, tânăr sau adult, din chiar momentul când originalul a fost aruncat în mare (de obicei în Marea Neagră).
Pentru a nu crea şocuri psihologice familiei, înlocuirea originalului cu clona sa, este secretă.
În acest fel, familia nu ştie dacă are de-a face în continuare cu originalul sau cu clona sa şi nu are voie să se îndoiască.
Doar în caz de dispariţii, familia poate cere clonarea, care în acest caz nu mai este secretă.
Sunt numai avantaje, iată.
Nu mai există tragedii familiale, deci.

Iar acum plec la avion, cu băiatul nostru.
Povestea străbunicul meu, cum prin anii 2050, transportul se mai făcea cu avioane cu reacţie.
Deseori reacţia întârzia sau se inversa.
De aceea multe zboruri se amânau, se anulau, sau avioanele cădeau ca muştele.

Avioanele vechi, cu reacţie, au fost de mult înlocuite cu avioane cu vid.
Ele au acelaşi aspect, dar nu au aripi şi coadă, şi, bineînţeles nici fuselaj, iar impulsul nu mai este dat de jetul de gaze arse, ci de jetul mult mai puternic de vid.
Se ştie că vidul este mereu proaspăt şi nu este poluant.
Vidul se aduce din spaţiul cosmic, unde este în cantitate infinită.
O caracteristică unică a vidului, este aceea că, o cantitate mică este la fel de grea ca şi o cantitate oricât de mare, conform legii Conservării Universale a Vidului.
Aşa că odată alimentat cu o cantitate de vid, avionul are orice cantitate de care are nevoie pentru zbor.
(Zborul cu vechile avioane cu reacţie, era pe axa spaţiului.
De la fereastră vedeai cum trece spaţiul pe lângă tine.
Avioanele cu vid, zboară pe axa timpului.
De la fereastră simţi cum trece timpul şi îmbătrâneşti, priveliştea nu se schimbă.)

În faţa tunelului de propulsie se face controlul persoanelor după metode moderne actuale.
La tunel m-am întâlnit cu vecinul nostru, însoţit de Pepe, căţelul tare şmecher, care vine adesea la noi, să se joace cu Pepa şi Bebe.

Primul am intrat eu la punctul de control şi am ieşit, cred, tot eu.
Apoi a intrat Bebe, băiatul meu şi a ieşit, tot el, dar schimbat, fiindcă arăta ca Pepe, căţelul vecinului.
A urmat vecinul meu, care a ieşit, cred, tot el.
Iar ultimul a intrat Pepe, care mi s-a părut mult schimbat la ieşire, fiind identic cu Bebe al nostru.
Atât Bebe, cât şi Pepe aveau acelaşi păr negru şi creţ.
Considerând situaţia în ansamblu, am simţit că mă apucă ameţeala şi îmi e greu să accept noile înfăţişări.
Întrucât Softul Mondial dă rezultate precise, nu avem voie să ne îndoim de exactitatea lor.
Dacă se efectuase o clonare, aceasta avea la bază ADNul din firele de păr depuse la arhivă, cu toată atenţia, chiar de mine.
Atunci s-a petrecut ceva de neînţeles: Bebe al meu, care arăta ca Pepe, a fugit la vecinul meu, schelălăind, iar Pepe, căţelul vecinului, care arăta ca Bebe, a venit plângând la mine.
În această situaţie aiuritoare, ne-am întors acasă cu toţii, puţin bulversaţi.
Am discutat situaţia cu soţia, cea care dăduse naştere lui Bebe, care arăta acum ca Pepe.
Ea a început să plângă în hohote şi a zis că Pepe este copilul ei, iar Bebe nu e altceva decât, vai, un câine.
Numai Pepa, căţeluşa noastră se bucura, deoarece ea îi iubea pe amândoi aproape la fel.
O deosebire făcea, doar fiindcă îl mirosea acum numai pe Bebe la organele genitale, în timp ce înainte îl mirosea numai pe Pepe.

Viaţa şi-a reintrat încet, încet în normal.
Bebe, care arăta ca Pepe şi căţeluşa Pepa, se iubeau şi mai mult, decât înainte de a merge la avion.
Toată ziua se hârjoneau.
Nevastă-mea avea încă dubii, pe care le exprima plângând pe ascuns.
Pepe al vecinului meu, începuse să înveţe să doarmă în coteţ.
Vorbea din ce în ce mai puţin şi lătra din ce în ce mai des.
Când mai primea şi câte un os, urla de fericire cu glasul lui Bebe, de se auzea până la noi şi ne sfâşia inima.
Timpul a trecut uşor, iar acum pot să vă anunţ o veste bună:
Pepa, căţeluşa noastră albă, fără să se împerecheze, fiindcă nu se joacă decât cu Bebe, copilul nostru drag cu părul negru şi creţ, a fătat 6 căţeluşi superbi.
Toţi au părul creţ şi sunt albi cu pete negre.

Nu ştiu ce a deranjat-o asta pe fosta mea nevastă, zic fosta, fiindcă a divorţat şi s-a căsătorit cu vecinul meu, părăsindu-l pe Bebe pentru Pepe, pe care am auzit că îl culcă în pat şi îl duce la şcoală.

………………………………………..
După 20 de ani (cf. Alex. Dumas- tatăl):
De mulţi ani, am rămas singur:
Pepa a fugit, după un an, pe străzi cu căţeii ei, iar Bebe a urmat-o dând din coadă.

Ieri am plecat în lume cu avionul cu vid.
În avion era şi Pepe.
Este student şi expert în clonarea în vid, noua soluţie de identificare.
El a mers cu avionul mai departe în lume.
Eu am sărit în vid, din mers, aterizând pe o plajă murdară de la Marea Neagră.
Acolo cineva citea un document scris în vechiul limbaj Internet.

Era Originalul meu.

Eugen Danescu

duminică, 13 ianuarie 2008

Secretul lui Dumnezeu

Ieri seară m-am întâlnit, pe scară, cu vecinul meu, cu care m-am salutat, politicos, ca de obicei.
Eu suiam, el cobora undeva.
Aflu acum cu stupoare că astă noapte a murit.
Ca să mă conving, am coborât pe scară, trecând pe la uşa lui.
Acolo ardea o lumânare, iar pe el nu l-am mai întâlnit.

M-am gândit:
Cum o fi putut oare să fie atât de secretos şi prefăcut, să nu pomenească nici un cuvânt despre ce avea de gând să facă în acea noapte.
Ca să vezi cum e omul: suntem aici de 20 de ani, ne salutăm, vorbim câte în lună şi stele, şi tocmai asta nu a vrut să îmi spună.

La întoarcere am povestit preotului cu care am urcat scara.
El m-a lămurit scurt:
Nu a spus la nimeni că va muri, fiindcă acesta e secretul lui Dumnezeu.

miercuri, 2 ianuarie 2008

Sfârşit de Tiranie

(Undeva în Europa, cândva după 1789...)

Revoluţiile sunt întotdeauna furate.
Dacă nu total, măcar parţial.
Bazate pe idealuri, nici nu ar putea fi altfel.
Iar altcum nici nu ar avea loc, fiindcă nimeni nu e prost să se ducă la moarte, decât pentru un ideal.
…………………………………..
E o seară frumoasă de iarnă.
În Palatul, imens şi inutil, răsună gol vidul şi străluceşte întunericul negru.
Liniştea dintre ziduri, pe care de obicei nu o auzim şi nu o trăim, decât după ce am trăit, e mai înfricoşătoare decât zgomotul permanent al vieţii.
De aceea, în palat, în nenumăratele săli şi pe coridoare, ca oriunde este gol şi întuneric, umblă nepăsătoare Frica.

Afară, în piaţa vastă, luminată, pocnesc şi strălucesc aritificiile.
Poporul se bucură şi cântă inconştient.
El crede întotdeauna cu totul altceva.
Crede ce i se spune.

Străfulgerările din piaţă pătrund prin draperiile geamurilor înalte al Palatului.
De pe tavanele întunecate, sclipind cu ochiade vinovate, le răspund feţele acoperite cu foiţă de aur.
Din aurul celor ucişi ca să se construiască Palatul.
Scheletele lor au fost aranjate cu smerenie şi bunăvoinţă în osuarul organizat în subsolul adânc.

În sala mare a Palatului, Tiranul mort, prezidează la tribună, lovind cu un ciocan pupitrul.
În sală soţia, tolănită pe un fotoliu, omorâtă odată cu el, se foieşte neliniştită, cu o seceră în mână.
Nu, nu, ea nu e Moartea.
E şi ea doar o moartă acum.

Vorbesc între ei.
Ca morţii când sunt singuri.
Şi sunt lăsaţi adesea.
- Ce bine, zice el, că nu mai suntem afară cu ei. Ne-ar omorî.
- Ai dreptate, zice ea. Asta nu am înţeles noi din prima dată, atunci când ne-au omorât. De aceea ne-au şi omorât.
- Au avut dreptate. Odată Palatul terminat, rolul nostru era jucat. Nu mai puteam avea liniştea pe care am avut-o toată viaţa, ca să dărâmăm ţara şi să facem Palatul, şi nici cea pe care o avem acum.
- Şi nici cea ca să omorâm mai departe, zice ea, zice ea miloasă.
- Oricum oamenii noştri sunt majoritari. Revoluţia noastră a reuşit. Ai noştri deţin Palatul, noi suntem în siguranţă, iar restul de ţară e pustiu.
Afară petrecerea se terminase.
Poporul, minţit, plecase flămând şi ameţit să se culce, până la următoarea serbare cu artificii.
Se făcuse dimineaţă şi ningea ca în basme frumoase şi mincinoase.
La uşa Palatului trăgeau limuzine negre.
Rând pe rând hoţii Revoluţiei, veneau la Palat.
După ce sala mare a fost plină, uşa a fost închuiată pe dinăuntru.
Mai rămăsese doar un loc gol, în primul rând.
Pe fotoliu era o seceră.

La prezidiu s-a cocoţat Hoţul numărul 1 conform listei Revoluţiei furate.
Şedinţa trebuia să înceapă, aşa că a luat ciocanul să bată în pupitru.
A simţit imediat că cineva nevăzut îl ajută, conducându-i mişcările.
- Astăzi avem pe ordinea de zi Legea Banilor furaţi.
Voi da citire Legii.

Preambul: conform marelui economist Dolarov, munca nu produce bani.
De aceea banii nu pot fi ai celor ce muncesc.
Articol unic: Banii sunt ai celor care fură.
Orice prevedere contrară anterioară sau ulterioară, se abrogă.

În acest moment, ciocanul s-a ridicat singur şi a lovit puternic pupitrul, atingând şi degetele Preşedintelui prezidiului, care a scos un uşor sunet aprobativ.
Legea fusese astfel votată în unanimitate.

Mâine vom aproba Legea Bugetului pe anul viitor, zise Preşedintele zâmbind fals.
Vom vedea şi aproba astfel de unde şi cât vom fura.

Între timp, afară, ningea puternic în continuare.
Se apropia Crăciunul.
Poporul, care mai trăia după Revoluţie, croise deja drum prin nămeţi.
Astfel că atunci când maşinile negre au trebuit să plece de la Palat, nu s-a întâmplat nici un incident.
Ultimul a ieşit Preşedintele.
Era seară.
Palatul a rămas din nou pustiu.
Pe dinăuntru, cineva a încuiat uşa mare de la intrare.

Încet, încet, ninsoarea a acoperit orice acces la Palat.


Eugen Danescu