Oameni şi Rottweileri

Deunăzi navigam pe Internet, descărcând un cântec italian al anilor 70.
Cântecul începe aşa :
„La lontananza, sai, e com’ il vento
Spengne fuochi piccoli e accende i grandi…,”
In background, se aude sirena tânguitoare a unei Salvări, alergând pe o stradă, în noapte, să salveze o viaţă.
Dintr-o dată, la auzul neantului care ne pândeşte, am resimţit imensitatea Internetului, pustiul cibernetic in care mă aflam, un meteorit bâjbâind în vastitatea planetară.
M-am ridicat de pe scaun, conştient de înstrăinarea care emana din monitor, mergând la fereastră, din nevoia de a mă apropia de realitatea străzii.
Vederea forfotei oamenilor m-a scos din sentimentul de singurătate fizica, din acel pustiu virtual.

Printre picioarele oamenilor am văzut strecurându-se, amuşinând ici si colo, un câine.
Nimeni nu îl băga in seamă, iar el înainta în zig-zag brownian, privind din când in când in zarea lui, limitată de miopia naturală acestor fiinţe.
De unde venea, unde se ducea ?
Mi-a venit in minte tabloul straniu al lui Gaugain, pictat in Tahiti, « Cine suntem şi de unde venim ? », cu personaje dezbrăcate si cu privirea absentă.
Am început să regândesc soarta acestor animale, metodic şi banal.

Mare e varietatea vieţuitoarelor pe Pământ!
Multe au pierit ca specie, altele sunt pe cale de dispariţie, iar altele au fost luate « sub tutelă » de OM, care le-a schimbat soarta făcându-le dependente, prin domesticire sau prin închiderea în grădini zoologice.
Dintre toate vieţuitoarele, câinele este, poate, cel mai afectat de această strădanie tipic omenească.
Din Hienă sau Dingo, ce trăiesc in haite si mănâncă pe apucate, « descurcându-se » în spaţii enorme, pustii, Omul a modelat, in cele mai ciudate forme, câini.
Dependent de om, câinele nu mai trăişte in pustiul Saharei sau al Australiei, ci în aşezările omeneşti, într-un imens pustiu câinesc, mare cât spaţiul ocupat de Om pe Pământ.
Un pustiu, câinesc, faţă de densitatea lor scăzută, care ocupă exact acelaşi spaţiu cu aglomeraţia umană.

Iată un câine pe stradă, intr-un mare oraş, în plină forfotă omenească.
Chiar daca are stăpân sau nu, el are acelaşi comportament si grijă.
Se uită in toate părţile, miop, să vadă măcar un semen de al lui, printre pantofii de toate mărimile, mirosind stâlpii si cauciucurile maşinilor.
Căutând o urmă olfactivă, veche de o zi sau de o lună, că un semen al lui ar fi trecut pe acolo.
Pentru un câine situaţia e chiar mai rea decât, pentru om, într-un pustiu saharian, unde nu se poate zări, cât baţi cu ochii, până la orizont, decât nisip, fiindcă strada e plină, după cum ştim, de cu totul si cu totul alte animale cu alte interese, de oameni.
Să ne punem în situaţia unui câine : care ar fi sentimentul, dacă, ieşind pe stradă, am vedea că este aglomerată de câini, de care ne împiedicăm la orice pas şi care forfotesc într-un du-te- vino, lătrând si mârâind, unul la altul, dar nu vedem nici un om.
Ar fi o situaţie de coşmar pentru noi.
Probabil că atunci, deşi nu avem simţurile olfactive ascuţite ale unui câine, am începe si noi, cu frenezie si speranţă, sa căutam măcar urme de paşi, de scuipaţi, sau un muc de ţigare, aruncat de vreun semen al nostru.
Cât interes şi bucurie am simţi in momentul când in depărtare, prin forfoteala de câini lătrând, ar apărea in depărtare, ca un far, un om.
Mai ales dacă ar fi şi de sex opus !
Nu avem coadă, ca să ne manifestăm bucuria, dar este sigur că am fugi spre acel semen al nostru, călcând peste câini, cu speranţa, care uită dezamăgirea, când cunoaştem de aproape un om.

Contactul nu va fi chiar câinesc, cu mirosuri de recunoaştere pe ici pe colo, ci va fi, în mod sigur, de imbrăţişare cu lacrimi de fericire.
Poate că reacţia, după cum am spus, să nu fie reciprocă, ceea ce la câini nu se întâmplă decât când e vorba de un ciolan la mijloc, ciolan care există între oameni întotdeauna.
In rest, la întâlnirea unui alt semen, având in vedere că trăieşte mai rău decât într-un pustiu, fiindcă nu are parte măcar de o fata morgana, de care noi beneficiem în Sahara, un câine nu manifestă decât bucurie si dorinţă de a înfiripa o relaţie cât mai strânsă.

Trecând pe sub o fereastră , câinele se opreşte şi ascultă cu urechile ciulite : se aude lătratul unui scandal omenesc, cu ţipete si (bine că nu înţelege) înjurături, între o femeie şi un bărbat, zgomote de obiecte izbite de pereţi.
Câinele nu e interesat de scandal, ci de lătratul furios care acompaniază scandalul uman.
De aceea stă si aşteaptă, sperând ca va avea norocul sa facă cunoştinţă, sau măcar să simtă in nări, mirosul specific al speciei lui.
La un moment dat, de sus, se aude o uşă trântită, iar după câteva momente iese in stradă, în lesă, un rottweiler nervos, cu spume la bot, care trage vârtos, cu zgarda, o femeie cu semne sânge pe faţă.
Câinele « nostru » dă din coadă şi se îndreaptă spre cel apărut din pustiul câinilor, sigur fiind că va fi o întâlnire fericită.

Fac o mică paranteză, înainte ca să se petreacă imbrăţişarea, sigură, în principiu, dintre cele doua patrupede.
Cunoaşteţi emisiunea Surprize - Surprize.
Intotdeauna m-a pus pe gânduri situaţia celor care vin după ani de zile să îşi revadă rudele.
Disperarea cu care îmbrătişează pe cei de acasă, exprima pustiul câinesc in care îşi duc viaţa, departe de ţară.
Şi ei regăsesc, in sfârşit, după mulţi ani de căutare si speranţă, un suflet asemenea lor, printre trecătorii din altă « rasă », mirosul familiar al naţiunii lor, care în sală îi aplaudă şi plâng odată cu ei, înţelegându-le emoţia.
Fiindcă depărtarea, cum zice cântecul lui Modugno, « e ca un vânt, care stinge micile flăcări si reaprinde marile doruri », intr-o traducere libera.
Dar ce dezamăgire, vai, există deja in această bucurie : aceşti « câini » care plâng de bucuria regăsirii « mirosului » semenilor, vor trebui, peste câteva zile, să reia drumul pustiului lor.

Acum câţiva ani, am văzut la Cinematecă un film celebru japonez, « Femeia nisipurilor ».
Filmul realizat excepţional, te convinge cât eşti în sală, de stabilitatea psihică a unui om, chiar intr-un mediu străin si ostil.
O femeie dintr-un sat, rămasă fără bărbat, e ajutată de săteni să îşi « facă rost » de un alt soţ.
Femeia trăia intr-un bordei sub pământ, săpat in nisip, unde cade din neatenţie, ca într-o cursă, un călător, care avea acasă o familie.
Acest om e condus in film de regizor să accepte in final, sa rămână cu femeia, în acel bordei, uitând total de familia lui.
Mi-a plăcut acest film, dar odată ieşit din « vraja » lui, am înţeles că nu este posibil să se întâmple astfel.
Omul revine şi caută, precum si câinele în pustiul din oraş, anturajul lui, rudele lui, ţara lui.
Asta se vede repetat in emisiunea de mai sus.

Dar oare reacţia unui om care trăieşte intr-un pustiu, este întotdeauna de bucurie ?
Să vedem ce face acel rotweiller când se întâlneşte cu semenul lui, care dă din coadă de bucurie.
Iată, rotweillerul se smuceşte din mâna doamnei, nervos cum era după ce asistase la bătaia stăpânilor, şi în câteva momente din semenul lui care îl aşteptase cu nerăbdare şi speranţă, nu mai rămâne pe trotuar decât blana.

Asta o fac si unii din semenii noştri, care au fost atraşi de pustiul străinătaţii, de femeia nisipurilor.
Unii din ei, fiindcă nu mai pot reveni in ţară, aruncă cu noroi spre Ea, stresaţi de pustiul din care nu mai pot scăpa, din groapa cu nisip unde au fost sechestraţi de ţara de adopţie.
Ei refuză să mai vină in tară, conştienţi că nu vor sta decât un scurt timp, după aceea trebuie din nou să revină in în pustiul străinătaţii.
Exemple celebre sunt Eugen Ionescu, Cioran sau Goma.
Ei nu au mai revenit in ţară.
Dorul lor intim, stăpânit ani de zile, s-a transformat intr-un gen de ură din dragostea pe care nu o mai pot trăi.
De aceea nu puţine sunt cazurile, aparent surprinzătoare, când cei plecaţi din tara, se manifestă ca nişte adevăraţi duşmani ai acesteia.
Deşi tânjesc, in pustiul străin in care trăiesc, după compatrioţii lor, ei nu au decât cuvinte de critică despre ei, de parcă ar dori, dacă se poate, să se repeadă în ţară şi să îi sfâşie.

Ei au devenit rottweileri.
Iar rottweilerii răi, cei care trăiesc printre oameni, sunt câini „umanizaţi”.
Umanizaţi în sensul agresiv al omului.

Eugen Danescu