Pamela Anderson şi la Bucureşti ?


( I )

Sunt Redactor- şef al revistei „Utilizări ale aerului comprimat în Mileniul 3”

Reproducem textul de mai jos în revista noastră cu tiraj excepţional, mărit la 1 exemplar, ca o datorie de onoare.

Tragedia care a lovit definitiv revista „Super beauty XXX”, cu tiraj invidiat de noi, de 2 exemplare, a fost deplânsă de  toţi cei 2 cititori, ca şi de mulţimea colegilor  de breaslă (adică subsemnatul).

Motivele care au făcut imposibilă publicarea textului, în prestigioasa revistă, le veţi afla, vai!, după eventuala parcurgere a acestuia, asta dacă nu v-aţi speriat deja prea tare.

Reamintim că Revista „Super beauty XXX”, se adresa doamnelor imature de la  18 la peste 90 de ani.

Rugăm respectuos cititoarele, să respecte indicaţia de vârstă, ca şi cea de imaturitate.

Iată textul integral, atât cât a mai apucat să fie scris de Reporteră, înainte ca nenorocirea iremediabilă să se producă:

………………………..

REPORTERA: Ne aflăm la etajul 69 din blocul  care se va construi în Capitală în anul 2075 în piaţa Mamelarii Foarte Mari.

Redacţia noastră ocupă etajele 6 şi 9,  construite deja, ale  impresionantului building.

Suntem în weceul de protocol, cu gresie marmorată de Ruşchiţa, aşezaţi comod pe closetele balansoar, din carapace de Galapagos din plastic.

Când şi când, aleatoriu, ne rostogolim în faţă şi în spate cu picioarele spre tavan, revenind la podea, insistăm cu precizarea, care va fi fatală, de gresie de Ruşchiţa.

Participă la discuţii:

1. reprezentatul în România al Beauty by air ltd, (Bba) din LA, USA, Mr. FAQ YU O’Poulos (tata- irlandeză, mama- velş- sic!) şi:
2.  domnişoara STRIPY, euromodel internaţional.

REPORTERA: Mr. FAQ YU O’Poulos , recent, la televiziune, Pamela Anderson a apărut cu doi sâni, de dimensiuni excepţionale şi pentru ea.

Este impresionant.

A fost pomenită corporaţia dvs.

Am dori amănunte.

Mr. FAQ YU: sorry, sunt confidenţiale.

Pot doar să precizez că nu este vorba de implanturi cu vetustul silicon.

R: Oh, oh, aţi spus vetustul!

Puteţi detalia pentru cititoarele noastre?

Mr. F: De acord.

E nevoie de un minim de elemente tehnice pentru a înţelege noua concepţie.

(Chiar dacă nu le veţi înţelege, fiindcă nu se predau în clasa 4a, pe care, cred, aţi absolvit-o cu eforturi lăudabile pentru repetenţi, nu e nici o pagubă.)

Este cunoscut de orice fizician că fiecare material are o căldură specifică proprie.

Adică, la o anumită temperatură, un material se încălzeşte şi se  răceşte mai repede decât altul.

Este şi cazul siliconului faţă de ţesutul mamar sau fesier.

Pe timp de ger, siliconul se răceşte mai repede decât ţâţa, iar pe vreme toridă el devine mai fierbinte decât popoul, scuzaţi, de exemplu.

Vă daţi seama ce disconfort.

La alăptare, iarna, laptele este supt la o temperatură sub 0 grade, îngheţat, iar vara, în clocot, de către bebeluş, acel corp străin care apare uneori, la cele dintre dvs., care au avut un raport heterosexual, protejat neglijent.

Probabil în timpul eforturilor alternative, citeau o revistă porno.

Implanturile fesiere, sau de popou, cum spuneţi dvs. în România, atât de poetic, sunt dificil de suportat: iarna şezi pe un bloc de gheaţă, iar vara pe o plită încinsă, ca la spectacolele comice pe rug organizate de Inchiziţie.

Nu mai vorbesc de faptul că siliconul e greu, un fel de mercur.

O ţâţă cu silicon atârnă cu 4-5 Kg mai mult, iar o bucă (plural- „buci”), cu 8 kg mai mult, decât aceleaşi elemente corporale în stare pură, dup duş.

O povară chinuitoare, deci, suportată de  frumoasele noastre, numai pentru a fi pe placul bărbaţilor însuraţi, uşuratici.

La fiecare juma de oră ele sunt obligate să fugă la toaletă să îşi susţină ţâţele cu palmele, sau, mai bine, să găsească un bărbat  prostuţ, pentru acest serviciu.

Iar de aici, fel de fel de interpretări răutăcioase la serviciu sau la cinema.

R: Superordinar! Aşa este, o pot confirma şi eu, am strigat, răsturnându-mă cu picioarele spre tavan cu closetul de carapace cu tot.

Ceilalţi doi m-au imitat instantaneu.

Am văzut toţi cât suferă prezentatoarele TV.

 Ele nu fac copii din cauza ţâţelor cu temperatură variabilă.

De durere icnesc mereu „hi-hi-hi”, sau se îmbrăţişează cu oricine din public pe scenă. 

Explicaţi-ne, vă rog, soluţia revoluţionară a  Bba Ltd, LA, USA.

Mr. FY: OK. Ea e bazată pe o observaţie simplă, ca toate marile invenţii.

Aerul, ţesutul feminin, inclusiv celulita şi coaja de portocală, au aceeaşi căldură specifică!

De faţă aici e d-oara STRIPY, echipată de serviciu.

O voi ruga să se dezbrace deci şi de chiloţi.

De altfel nici nu trebuie rugată, ea este cea care se roagă.

STRIPY, te rog.

STRIPY: Oh, Doamne, 7 ani am avut silicoane  .

De la 12 ani.

Parcă ajunsesem deja în Infern.

Dimensiunile mele la 12 ani, erau 60- 60- 60, înaltă de 4 futzi (nu am mai transformat fuzi în picioare, că e mai comod şi e sigurul cuvânt american pe care îl ştiu)

Cu silicoane aveam 120- 60- 120, tot de 4 ori futzi în înălţime.

M-am prezentat cu un peşte de mână şi am fost operată în iu es ei.

Acum, la 15 ani, am 140- 60- 140 la 5 futzi cu un ici (adică, pe româneşte, cu un deşt.)

Sunt o femeie uşoară de 48  chile!

Mr. F: (D-ră, daţi, please,chiloţii la mine, că tot trebuie să mă şterg la nas, fiind răcit) observaţi pe acest corp superb, avem la fiecare ţâţă câte un ventil, la fel pe fiecare bucă de popou, cum se zice la dvs.

Noi venim cu un spray, cu aer pur, prelevat din centrul Los Angelosului, unde sunt şi sonde de petrol, suficient ca volum, pentru toate ventilele.

Sprayul e confecţionat din sticlă, presiunea e de 102,3 atmosfere tehnice.

El nu explodează decât dacă  vine în contact cu gresia de Ruşchiţa, care însă nu se găseşte decât în România, pentru tot Globul.

Deci la noi nu e nici un pericol.

Sprayul se livrează în minim 5 zile de la comandă.

Gonflarea e făcută de specialistul nostru, cu discreţie, în orice locaţie pe teritoriul UE, USA şi Canada

Centre speciale sunt deschise pe Centură la dvs. şi în cartierele de specialitate din Hamburg şi Amsterdam.

Gonflarea durează de la 1 la 24 de ore, în funcţie de dimensiunile dorite.

Singurul incident, minor, este explozia sprayului, care poate dărâma o casă de 69 de etaje.

Din modestie, d-ra STRIPY, care lucrează pe Centură, nu spune că activitatea i s-a triplat, atât la turci cât şi la rromi.

Ca dovadă, a contractat o formă uşoară de HIV la limbă.

Dvs.v-aţi pupat cu dânsa, dar HIVul ei nu se ia în încăperi închise.

E HIV de Centură.

(va contiuna după pauza mea de gonflare)

Democraţie, Tiranie...

Democraţie: regimul în care ai voie să spui că trăieşti în Tiranie.
Tiranie: regimul în care trebuie să spui că trăieşti în Democraţie.

"Evoluţie" după "Revoluţie": român- rromân - rrom- ţigan...

Rrom în palatul său...

„Ceandalaua” ca destin istoric Adrian Majuru

Moto: „Toată lumea se va înţigăni, chiar de vom umbla numai în maşini şi vom mânca numai icre negre!” (I.D. Sîrbu, 1956)
(Notă:ID Sîrbu, scriitor român, 1919-1989, persecutat de comunişti, închis 7 ani, etc.- vezi wikipedia http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Desideriu_Sîrbu)

Se pare că această profeţie a scriitorului I.D. Sîrbu, detaliată în romanul său „Lupul şi Catedrala”, a început să prindă contur de când cu promovarea cuvântului „rrom” în detrimentul milenarului „ţigan”. În toată copilăria mea nu am auzit vorbindu-se decât despre ţigani, iar această periculoasă şi forţată substituire, cu lungă trimitere, dintre român şi rrom, a explodat artificial după 1990.

Foarte interesant căci în tot arealul european nu avem nicăieri cuvântul „rrom” care să-i desemneze pe ţigani: în spaniolă avem Gitano; în italiană, Zingaro; în franceză, Gitane; în sârbo-croată, Ciganin; în slovenă, Cigan; în maghiară, Cigány, în poloneză şi rusă, Cygan; în limba turcă, çengene. Cuvântul românesc Ţigan derivă din slavul (a)Ciganinŭ (Al. Ciorănescu, 2002). Aşadar, popoarele Europei au cunoscut simultan povestea unei populaţii unice, cultural şi comportamental.

A existat în istoria noastră o categorie socială mai de plâns decât aceea a robilor ţigani. A fost starea de „rumânie” din spaţiul muntenesc echivalentă cu iobăgia. Aristocraţia liberală de la 1848 a ales să evacueze starea de „rumânie”, care, deşi a fost desfiinţată încă din 1748 prin reforma lui Constantin Mavrocordat, mai trebuia alungată şi din sufletele oamenilor, or, codul civil nu era de ajuns. De aceea au ales să numească tânărul stat creat la 1859 România, după o scurtă perioadă de coabitare moldo-valahă. Cu toţii deveniseră români, egali prin lege. Astfel, cuvântul „ţigan” ar trebui asumat, şi nu înlocuit cu un periculos subterfugiu lingvistic.

Dincolo de aceasta se află ceandalaua ca destin istoric. Termenul nu este cuprins în dicţionare. Este mai degrabă circumscris unei istorii care vine de departe, dintr-un alt areal cultural, pe cale a se împământeni pe meleagurile noastre.

Potrivit unor opinii, ţiganii noştri ar fi sosit pe filieră otomană. În timpul campaniilor militare turceşti din secolul al XIV-lea şi până la asediul Vienei, şatrele erau adevărate accesorii de îngrozire a duşmanului. Stăteau ascunse în spatele trupelor de avangardă şi urlau, zbierau, băteau în talere de metal, pentru a da senzaţia unei mulţimi militare fioroase. Turcii i-au folosit astfel în timpul campaniilor lor. Cu regimul fanariot, când acţiunile turceşti au încetat, devenind o problemă supravieţuirea militară, aceste populaţii hinduse au fost aruncate peste Dunăre, colonizate aici masiv, cu acordul dezinteresat al grecilor din Fanar care guvernau raialele economice ale Munteniei şi Moldovei (dr. Şerban Milcoveanu, 2005).

Petre Pandrea a căutat şi el un răspuns infiltrărilor hinduse în spaţiul românesc: „În «Upanişade» am găsit texte relative la infractori. Cum îi pedepseau? Prin izgonire din imperiul indian. Printr-o judecată sumară, pater familias îl declara ceandala pe delincvent” (Petre Pandrea, 2001). Cuvântul indian are echivalentul pe româneşte în „cinghinea”. Acest termen apare ca regionalism învechit şi înseamnă „obrăznicătură”, iar „cinghia” erau numite dansatoarele publice al căror dans din buric era numit adesea „cinghie” (Constantinescu-Dobridor, Gh. Bulgăr, 2002).

Cel lovit de ceandala trebuia să părăsească imediat casa. Nu avea voie să rămână în satul şi oraşul său şi nici în vreun sat sau oraş indian. Pleca în emigraţie. I se luau veşmintele şi i se dădeau zdrenţe. Nu avea voie să poarte podoabe de aur sau argint, ci numai podoabe din fier sau tinichea. Probabil din această interdicţie milenară există apetitul ţiganilor noştri pentru colanele şi inelele de aur masiv şi palatele cu multe camere nelocuite. „Ceandalaua poate fi criminal brahial vărsător de sânge, dar şi infractor în frac. Din primele două straturi se recrutează infractorii violenţei brahiale, din straturile ultime răsare criminalitatea în frac, iubitoare de venalitate, turpitudine şi lipsă de onoare” (Petre Pandrea, 2001).

Desigur se pune adesea problema de ce ţiganii altor regiuni europene sunt atât de diferiţi de aceia din Valahia? Aceasta se întâmplă pentru că ţiganii reprezintă un barometru social foarte fin privind nivelul de civilizaţie al popoarelor în mijlocul cărora sălăşluiesc timp de generaţii. Ei au preluat, forţat sau prin mimetism, calităţile şi defectele popoarelor în mijlocul cărora s-au aşezat. Calităţi şi defecte care au accentuat, menţinut sau eliminat efectul ceandalei. Privind spre reversul medaliei, ceandalaua s-a menţinut sau nu în funcţie de gradul de toleranţă al popoarelor care au acceptat-o. Paradoxal, chiar ţiganii spanioli sunt uimiţi de violenţa celor din România.

Spre deosebire de devălmăşia românească care atomizează orice ideal, orice individualitate - fenomen descris de Ştefan Zeletin în eseul „Din Ţara măgarilor” -, ţiganii au un instinct de solidaritate tribală uluitor. Regiunea Kosovo ne dovedeşte faptul că teritoriile zise naţionale nu sunt ale celor care le revendică, ci ale celor care le stăpânesc demografic. În anul 1994, în zona Olteniei, adică triunghiul Craiova – Drobeta Turnu-Severin – Tg.Jiu, „împăratul ţiganilor a vrut să proclame aici stat independent” (vezi „Adevărul”, 24 XI 2000, p. 11). Cum Europa se confruntă cu un proiect secular nereuşit pe măsura aşteptărilor sale, privind socializarea comunităţilor ţigăneşti de pe cuprinsul ei, asocierea dintre „român” şi „rrom” ar trebui să ne pună pe gânduri. Iar pe de altă parte, „a trăi într-un vast penitenciar, fără a fi avertizaţi, cum o facem noi, reprezintă o gravă imprudenţă. Criminaliştii nu acceptă amestecurile” (Petre Pandrea, 2001).

Revoltele italienilor şi spaniolilor faţă de violenţa ţiganilor din România certifică teoria ciocnirii civilizaţiilor detaliată de Samuel Huntington. Popoarele Europei occidentale nu sunt tolerante cu nesimţirea, murdăria şi agresivitatea plăsmuite sub indiferenţa lui „merge şi aşa”. Uniunea Europeană ar putea găsi „soluţii” împreună cu India, ţara de origine a acestor expulzaţi milenari, nimic altceva decât o extensie culturală şi de civilizaţie, care ar trebui să aibă şansa revenirii la matcă.

Despre cum putem fi induşi în eroare

Pe negândite se naşte un nou popor. Istoria se desfăşoară după reguli culturale, cu afecte profunde care scapă mulţimii. Ea se află în continuă mişcare chiar pe spaţii mici şi se metamorfozează permanent. În ceea ce-i priveşte pe români, astfel de metamorfozări s-au mai petrecut în istorie în aşa-numita „perioadă a invaziilor”, de fapt succesiuni de roiri nomade. Respectivele metamorfozări, studiate atent îndeosebi de lingvişti, au însemnat mai mult decât o „invazie”; ele au însemnat coabitări seculare între autohtoni şi cei veniţi în circumstanţe istorice complexe.

Ceea ce numim „slavizare”, perioada „cumano-tătară”, „suzeranitatea otomană”, au fost moduri de viaţă, de obiceiuri, de coduri comportamentale, de ierarhii sociale etc. Toate au durat sute de ani fiecare, politic vorbind, dar au continuat să evolueze către particularităţi pe care geografia umană a locului le mai păstrează. Acest lucru certifică faptul că, de fiecare dată, autohtonii au suferit amprentări profunde şi iremediable.

Nu ştim de ce pravilele interziceau în vechime, chiar cu pedeapsa capitală, căsătoriile dintre români şi robii ţigani, chiar eliberaţi antefactum. Românii nu aveau voie să se căsătorească cu ţigănci chiar eliberate din robie. A fost o realitate istorică şi socială, care, deşi aparţine Evului Mediu (vezi Pravila lui Matei Basarab din 1642), a avut o extindere bizară până la mijlocul secolului al XIX-lea!

Astăzi, fenomenul de aculturare este însă foarte interesant şi este în plină desfăşurare. Antropologic, etnia ţigănească urbanizată este destul de bine articulată istoric: gust pentru vestimentaţie, igienă, pe alocuri chiar fineţuri intelectuale de nivel mediu pe care arareori le întâlneşti printre fiii de muncitori care au colonizat Bucureştii în anii puterii populare. Acest progres este mai întâlnit la femei sau adolescente. La aceasta se adaugă o mare abilitate mercantilă, în creştere progresivă începând cu anii puterii populare, când mulţi ţigani au intrat în structurile statului, pe funcţii publice înalte sau medii, chiar dacă nu ştiau carte. Aveau “origine sănătoasă”. Cam de pe atunci centrul vechi al Bucureştiului a fost golit de realii proprietari şi colonizat cu aceia pe care-i vedem azi.

Dar ceea ce se ignoră sau, clinic vorbind, nu se înţelege sunt fenomenele socio-culturale şi antropologice care se desfăşoară pe un alt palier istoric decât acela cronologic, şi anume faptul că “natura îşi are secretele şi ironiile sale sociale. Ţiganii ar fi, în aparenţă, o seminţie de maidan, murdărie şi mizerie: dar sunt un organism ce trăieşte extraordinar de organic, conform unui instinct de solidaritate tribală uluitor. Adam Lendvay - tocmai pentru că e hipercult şi un hiperlucid observator al lumii şi istoriei - susţine că ţiganii sunt un fenomen social unic, excepţional şi - ai să râzi - de mare viitor” (I.D. Sîrbu, “Lupul şi Catedrala”, Editura Casa Şcoalelor 1995, ediţie îngrijită de Maria Graciov).

În această carte este descris crepusculul metamorfozărilor de azi, bing-bangul unei aculturaţii din care, noi, românii, am fost certamente induşi în eroare: „Ne-am mulţumit să-i izolăm, să-i dispreţuim şi să-i ignorăm... de departe. Trişând puţin cifrele reale ale numărului lor la recensăminte şi făcându-ne că plouă ori de câte ori mărginaşii oraşelor ridicau problema ţiganilor vecini şi «prieteni». Nu ştiu dacă am dreptate, dar mie mi se pare că întreg oraşul nostru - fost foarte boieresc - (este vorba de Craiova n.m.), ca şi capitala, de altfel, este clădit pe o destul de intensă baltă de ţigănime, prolifică, beată, absentă din istorie, dar prezentă în realitate. Nu ştiu dacă se poate vorbi de o «explozie demografică» la ei, în orice caz, în timp ce noi, «albii», ne chinuim să ne înmulţim măcar în progresie aritmetică, ei, fără nici un efort sau încurajare, se înmulţesc în progresie geometrică. Priveam înfiorat această mulţime de lumpen-sclavi ai unei libertăţi total antisociale şi anistorice şi îmi dădeam seama că asist la o fantastică, misterioasă şi iraţională demonstraţie de vitalitate, supravieţuire, instinct tribal. (...)

Ungurii şi iugoslavii au catedre de specialitate, echipe sociologice care studiază ştiinţific căile de integrare a ţiganilor lor. La noi, deocamdată, nici usturoi nu au mâncat boierii noştri moşieri cu robi ţigani, şi nici gura noastră nu miroase a neatenţie şi ignoranţă. (...) Ţiganii trebuie priviţi şi înţeleşi nu din afară, de sus, de departe, ci dinlăuntrul lor. Raţiunea lor suficientă e ascunsă, e prelogică, total opusă criteriilor de progres, civilizaţie şi cultură. (...)

Singura etnie care, în esenţa ei, nu s-a schimbat nici măcar cu o iotă” în ciuda intemperiilor istorice ale ultimului secol „ar fi ţiganii. Miracolul lor ne apare cu atât mai evident, cu cât cercetările lor de sociologie, psihologie, patologie a popoarelor, filosofiile abisale ale culturilor, ca şi studiile de psihanaliză colectivă, toate, nu fac decât să scoată în relief trăsătura majoră a ţiganilor: ei nu doresc să fie mai mult decât sunt, altceva decât sunt, altfel decât sunt. Nu au nici un fel de conştiinţă socială sau politică - chiar dacă întregul lor comportament se bazează pe un fel de mândrie de a fi şi a rămâne, pe o teribilă încăpăţânare de a ignora istoria, revoluţiile, societatea. Nu au nevoie de contractul social, nu vor să ştie de acest contract. (...) Poate că această ciudată inundaţie dinspre maidane şi mahalale nu este decât o formă de semnalizare, un mod prin care inteligenţa defensivă a organismului nostru social, încă sănătos şi inteligent, ne atrage atenţia asupra unor realităţi pe care le ignorăm şi le subapreciem” (pp.276-277).

Şi subapreciate au rămas decenii de-a rândul. În ultimii 10-15 ani avem în sfârşit specialişti care au drept preocupare lumea ţigănească. Avem şi catedre de limbă “rromă”, cuvânt care dovedeşte că românii au pierdut bătălia până şi la detaliul lingvistic, căci există tendinţa ca „român” să fie înlocuit cu „rromân”! „Rrom”, la nivel symbolic, poate semnifica şi faptul că, spre deosebire de „rumânul” din vechime, sclav-şerb pe moşia boierului nu-i totuna cu „r”-ul adăugat, literă care înnobilează şi separă. Adolescenţii vechiului regat vorbesc deja cu accent pe vocală, lucru care dovedeşte semnificaţia practică a victoriei literei „r” suplimentare şi în limba uzuală. Preocupările culturale ale tinerelor generaţii sunt ataşate, chiar şi afectiv, de gustul asiatic al muzicii, iar de ceva timp chiar şi versuri coerente şi reuşite stilistic sunt armonizate pe melodii făcute pe calapod hindus. Nu ştiu exact cum stau lucrurile prin Ardeal, dar vechiul regat este în metamorfozare culturală şi demografică.

Social, s-a revenit la simbol, la ierarhia tribală, unde obiectul de prestigiu trebuie să fie strălucitor pentru a impune prestanţă şi a legitima puterea ca în imperiul lui Timur Lenk. Obiectele de prestigiu sunt fie din metal nobil (vezi ghiulurile, colanele, lanţurile pe care le poartă agresiv chiar şi românii cu bani), fie se singularizează prin unicitate (cea mai tare maşină, cea mai mega-vilă etc.).

În condiţiile în care aculturaţia a trecut de bariera sensibilă a unui posibil eşec, considerăm că nu ar mai fi necesară existenţa SISROM-ului, căci obiectivele sale oricum vor fi atinse în cel mult două decenii. Poporul român a fost (h)indus în eroare de istorie!

Gândul zilei (23)- Gândire şi Vorbire

Gândirea nu se poate exprima fără Vorbire.

Iar vorbirea fără gândire, este un non-sens.

Nici una nu poate exista fără cealaltă.

Este cert că ele au trebuit să evolueze, susţinându-se şi dezvoltându-se în paralel, de-a lungul a generaţii şi generaţii.

Întrucât gândirea înseamnă inteligenţă, în procesul de formare a unei limbi este acumulată toată inteligenţa care a susţinut formarea acesteia.

Astfel se explică impresia de inteligenţă a unui om comun, care are la dispoziţie şi foloseşte în exprimare tot depozitul de inteligenţă, de argumentaţie, care deşi nu îi aparţine, este acumulat de-a lungul generaţiilor în limba respectivă.

Se observă, cum oameni cu totul comuni, capătă un plus de argumentaţie, atunci când folosesc o altă limbă, decât cea maternă, de exemplu.

Ei folosesc atunci şi depozitul milenar de gândire, acumulat în limba respectivă, deşi capacităţile proprii sunt aceleaşi.

Cele de mai sus nu sunt decât o explicaţie a aserţiunii, "cu cât ştii mai mult limbi, eşti mai deştept.

E o deşteptăciune, care nu ne aparţine, ci este inclusă  în limbajul (dispozitivul) pe care îl folosim.

Într-un cimitir de câini

Mergeţi odată într-un cimitir de câini.
Veţi citi cele mai duioase  şi, fără nici un dubiu, sincere epitafe, scrise de oameni.
Iată câteva exemple, care m-au emoţionat:

Mai întâi pleacă la Ceruri,  cei mai buni. 

Noi mai rămânem aici, puţin, să îi plângem şi să ne fie dor de ei.

Prietena noastră dragă, ne vom revedea.

Un fulg imaculat de păpădie, s-a pierdut în zare, printre lacrimile noastre, odată cu ultima ta suflare.

Dorul nostru de tine nu se va stinge, până nu îl vom prinde în Ceruri.

Dormi, dragă prietene, sub petale albe de flori, udate de lacrimile noastre.

Dorul de  tine  va veghea  să nu ţi  se tulbure pacea de veci.

Uneori, privindu-ne în ochi, te rugam să nu pleci "acolo" înaintea mea.

Tu întorceai capul, şi te uitai cum afară plouă.

Ştiai că va fi singura dată când nu mă vei putea asculta.

 Iubitoare, delicată şi discretă, ai zburat ca petala unei flori de Primăvară.

Ai fost armonia familiei noastre.

Cum se zice, comentariile sunt de prisos.

Gândul zilei (22)

Dacă Dumnezeu ar fi o Certitudine, nu ar fi altceva decât un simplu Rege sau Împărat.

Obligatoriu ar avea atunci componentă fizică, componentă prin care noi l-am putea sesiza.

Deci ar fi limitat spaţial.

El  este însă pentru noi un Paradox.

Este o Certitudine Incertă.

Este certă, pentru că noi existăm şi trebuie să fim opera Cuiva.

Este incertă, pentru că nu înţelegem rostul creaţiei noastre, amplificat prin dispariţia absurdă fizică finală.

Preoţii care predică certitudinea existenţei lui Dumnezeu, au sub acest aspect, o credibilitate diminuată, tocmai prin insistenţa lor.

Ei nu admit aspectul paradoxal al Creatorului, ca şi cum ar fi deţinătorii adevărului absolut.
Ceea ce oricine îşi dă seama, că nu poate fi adevărat.

Gândul zilei (22)

Minţim, înşelăm.

Intrăm în biserică, spunem Tată Nostru şi ne închinăm cu evlavie.

Ieşim uşuraţi sufleteşte şi o luăm de la capăt cu minciuna.
Oare la cine ne rugăm noi, cu adevărat în biserică ?

Cine este cu adevărat Tatăl nostru?

Fiindcă Biblia spune: Tatăl minciunii este Diavolul.

Gândul zilei (21)

Există mulţi oameni oneşti, supuşi cu sfinţenie Adevărului, dar care se declară atei.

Ei ignoră că a fi credincios, înseamnă a fi supus unei Entităţi.

Iar dacă aceasta este Adevărul, aceasta este însuşi Dumnezeu.

Salvaţi Pădurile!

Premiul care ucide

Fotograful  a făcut poza şi a fugit fericit să o publice.
Vulturul a rămas, aşteptând să moară copilul, pe care apoi l-a sfâşiat (dacă a mai avut răbdare să aştepte...).
Fotograful a luat premiul Pulizer, după care s-a sinucis.
Copilul a murit, fotograful s-a sinucis, vulturul a zburat sătul.

O altă soluţie, ar fi fost ca fotograful să redevină om, să ia copilul, să îl ducă la centrul ONU din apropiere.
Dar de asta şi-a dat seama prea târziu.
A trebuit să ia acel nenorocit de premiu, decernat de acel juriu crud şi mercantil.
Care a răsplătit fotograful, fiindcă a văzut dovada, că el a lăsat copilul pradă vulturului.
Nu a observat încadrarea penală pe care o avea fapta.
Nu mai vorbim de responsabilitatea morală...
Fotograful s-a pedepsit singur.
Juriul ar fi trebuit şi el pedepsit.
El a premiat o crimă.

EMPATIA...

...la tot felul de animale (inclusiv, OM).
(video)

(O definiţie a EMPATIEI, poate fi: abilitatea de a recunoaste, percepe şi a simţi direct emoţiile celorlalte persoane şi a reacţiona emoţional.)

Aiud însângerat

Pe prima pagină a volumului, autorul a scris:

"Dedic această carte celor care, în întunecata perioadă comunistă, au căzut în temniţe, lagăre de muncă şi în subteran sau în munţi, luptând cu arma în mână şi cu gândul la Dumnezeu şi Patrie...

... celor care şi-au păstrat neîntinată onoarea şi au rămas oameni în orice situaţie...

... celor care au luminat neamul românesc, străjerul de milenii la hotarul dintre civilizaţie şi barbarie."

"Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.

Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate creştină ortodoxă şi de istoria neamului românesc. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei."

Culegere şi editare html : http://www.aprocescomunismului.com

http://www.angelfire.com/space2/carti/

Digitalizare pdf : Apologeticum

GRIGORE CARAZA

Nota mea: Grigore Caraza a fost arestat în 1949, la vârsta de 20 de ani, deţinut la Aiud şi eliberat în 1958. Apoi a mai suferit alte două condamnări, ispăşite tot la Aiud.  
În 1980  părăseşte ţara, unde revine în 2001.

  

Despre DACI şi DACIA

CINE SUNTEM ?                              -ADEVARURI ASCUNSE DE ACADEMIA ROMANA ?  CITITI,  VERIFICATI  INFORMATILE  SI DACA  AJUNGETI  LA ACELEASI CONCLUZII  SPUNETI -LE TUTUROR ACESTE NOI ADEVARURI ! DACIA M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română: - Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).  Urmează altă întrebare: - Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare: - Soldaţii "romani" chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi "romani" vorbeau orice limbă numai latina nu! Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).  Şi ultima întrebare: - Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină , de la nişte soldaţi "romani" care nici ei nu o vorbeau? Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de "adevăraţi români", care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: "soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul "roman"... Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie "fecundate" de soldaţii "romani"? După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi "curve", ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât "copii din flori" apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu "mândrie", aşteptând apariţia "sâmburilor" noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele…   La Centrul Cultural Român [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei? Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă...   De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din "doi bărbaţi cu... braţe tari"! Astfel de declaraţii "istorice" te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu! Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine? - se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian? Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: "să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci". Faptul că dacii vorbeau " latina vulgară", este "un secret" pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie. "Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!" Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că "prima femeie" a apărut în sud-estul Africii. Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în partea "The Indo-European heritage", apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani. Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam… Când am scris "Epopeea Poporului Carpato-dunărean" şi volumele "Noi nu suntem urmaşii Romei", "În căutarea istoriei pierdute" şi "Călătorie în Dacia - ţara Zeilor", m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , "The History of Civilization" , "The Aryans". El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 î.d.H., (vezi John North, "A new interpretation of prehistoric man and the cosmos", 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează! Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre "Codex Rohonczy", o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, " latina vulgara", cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba " latina vulgară", chiar până în secolele XIIXIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca "Jurământul tinerilor vlahi", diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: "de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?" Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi "românii adevăraţi", vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate om enirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul... Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare... Cu deosebită stimă, Dr. Napoleon Săvescu, Fondator & Preşedinte al "Dacia Revival International Society" of New York

Sugestie

 O, nu te mai uita

Prietene,

Înapoi,

Mereu nemulţumit.

Învaţă

Privind spre soare.

Să treci,

Radios,

De la Răsărit la Apus,

Printre semeni,

Umbrele vieţii tale.

Căci copacul,

Umbra căruia

Vei fii tu,

Oricum aşteaptă,

Înflorind

În fiecare primăvară,

Să-i vii

La rădăcină

Şi să te învelească definitiv,

Cu petale ofilite,

De linişte.

Lecţia de sexologie

The Daily Mail, citat de Rompres, transmitea recent:

Profesorii din Marea Britanie nu vor mai avea voie sa folosească expresia "mama şi tata" şi nu vor trebui să presupună că elevii au părinţi heterosexuali.

Începând cu vârsta de patru ani, copiii vor fi familiarizaţi cu ideea că există şi cupluri de acelaşi sex, iar profesorii trebuie să se asigure că elimină atitudinile homofobe din comportamentul micuţilor, precizează noile directive concepute de grupul Stonewall din Marea Britanie, care militează pentru drepturile homosexualilor, notează tabloidul britanic.

Profesorii vor trebui sa evite să le spună băieţilor "fii bărbat" sau să îi acuze că se comportă asemenea "unor fete".

România este desigur, ca întotdeauna, mult în urma statelor civilizate.

Legile sunt ele bune, dar populaţia e retardată.

Iată cum se petrec lucrurile la noi.

Ora de sexologie

Mai deunăzi am primit un  e-mail mobilizator, cu următorul text:

 Când a fost manifestaţia gaylor aţi preferat să  staţi în pat cu soţia (desigur, anormal, femeie), în loc să ieşiţi pe stradă si să participaţi dezbrăcat.

Aveţi copii,

In conformitate cu legile actuale,   gayi au dreptul să predea  la catedră.

La şcoală trebuie să li se spună, copiilor, care sunt beneficiile de a fi gay.

Nu rămâneţi impasibili !

Acţionaţi  acum !

Trimiteţi un e-mail pentru schimbarea programei, la Inspectoratul Scolar !

Asociaţia « Homo, hominis, erecticus »

Să mă prezint : sunt inspector şcolar în comuna Poponetzu  cam Jos, înfrăţită după Revoluţie cu comuna franceză La Belle Cour.

Nu am treabă cu gayi, întrucât sunt lesbian.

Profesorul care predă sexologia în  comună este un om foarte serios, practică meditaţia MI SE de tip activ.

Eu însumi am fost martor la şedinţele organizate de el în spirală pe paturi şi nu am avut nimic să îi reproşez, ba dimpotrivă, am numai cuvinte de laudă.

Anul trecut, când am fost avansat din cauza comportamentului meu ireproşabil de către Şeful de la secţia de agrement, am asistat la una din lecţiile profesorului pentru obţinerea gradului I.

Iată aproximativ cum a decurs acea lecţie memorabilă.

Îl voi lăsa chiar pe el sa v-o redea.

Dragi copii, azi avem lecţia despre sexul frumos.

Rog fetele din clasă sa părăsească imediat sala, întrucât le scutesc de această lecţie.

Ele sunt gălăgioase, nesuferite si nu le văd rostul aici, printre noi băieţii şi fetiţele.

Fetele s-au bulucit bucuroase spre uşă,  mai ales că era primăvară.

Printre ele s-au intercalat, ciudat, şi 2- 3 băieţi, dar profesorul i-a întors înapoi cu blândeţe : deşi aveţi şi voi dreptate, rămâneţi în clasă.

Copii, voi face  descrierea sexului frumos în aşa fel ca voi să nu vă înşelaţi niciodată în viaţă şi să îl recunoaşteţi dintre alţi travestiţi care mişună pe străzi.

În primul rând ce este sexul frumos ?

Scrieţi : sexul frumos este acea persoană indiferent de sexul aparent, cu care putem avea relaţii sexuale. Punct.

Cum arată sexul frumos ?

Dictez : începem de  sus în jos. Părul sexului frumos este de obicei scurt. Uneori apare şi lung, dar legat cu un şiret murdar în formă de coadă.

Avansând înapoi, spre partea de jos a  corpului, se remarcă un piept musculos.

Ceea ce vedeţi pe stradă, sub formă de 2 mingii de handbal, acelea sunt silicoane şi este bine să evitaţi persoana cu dezgust.

Avem aici o planşe la dimensiuni reale.

Ne interesează numai vederea din spate, de aceea  numai pe aceasta v-am pregătit-o  aseară, când exersam pe viu pentru lecţia de astăzi.

La pregătirea lecţiei a luat parte şi d-na, pardon, d-ul inspector aici prezentă.

Uitându-ne cu poftă la acest minunat corp de pe planşe (aici, copii, fac o paranteză de cultură generală : Leonardo da Vinci a fost un mare admirator al sexului frumos. El a mângâiat mulţi băieţaşi intimi de vârsta voastră).

Să revenim la planşe : remarcaţi pilozitatea excepţională, cu fire lungi şi groase ca de mistreţ, mai ales pe spate, braţe şi picioare.

Dacă am avea şi partea din faţă, care nu prezintă interes pentru voi, aţi observa şi o adevărată blană care împodobeşte pieptul şi sub buricul.

Remarcaţi apoi sistemul muscular.

Cât de armonios şi bine dezvoltat este. Uitaţi ce deltoizi si  tricepşi au braţele, terminate cu degete grosolane, şi aici , mare atenţie, nu subţiri ca nişte beţe cum au femeile, scuzaţi, am vrut să spun alţi oameni, cu o dezvoltare degenerată.

Priviţi laba piciorului : aceasta este plăcut să fie cât mai mare, adică nr. 48 sau 50 sunt de preferat.

Femeile, scuzaţi, adică alţi oameni, au nişte biete lăbuţe scârbos de mici, care îţi amintesc de nişte batracieni de mlaştină.

Apoi priviţi gambele păroase : ce bine sunt reliefaţi muşchii gemeni, despre care v-am predat la anatomia bărbatului.

La femei, pardon, la alţi oameni, gambele sunt netede, fusiforme sau mai durdulii, amintind de aceiaşi batracieni pulpoşi care orăcăie prin mlaştinile puturoase, trezindu-ţi scârba.

Să trecem mult iubitele mele fetiţe, pardon, băieţi, la partea cea mai importantă, la labiile sexului frumos, denumite popular aşa de sugestiv şi bombastic, ‘butchy ‘, în ortografie engleză.

Acestea la sexul nostru frumos sunt bine dezvoltate, proeminente şi muşchiuloase. Ele sunt concepute cu măiestrie de Creator, având dubla funcţie de stat pe WC pe moale, cât şi de a mă ţine eu de ele, ca de adevărate toarte, de te apucă o bucurie sublimă.

Atunci te simţi foarte aproape de al nouălea cer, fiindcă bărbatul e primul creat.

Iar  alte persoane, pe care nu vreau să le pomenesc, sunt concepute dintr-o biată coastă.

Femeile, pardon, alţi oameni, au şi ele aceste elemente, dar dispuse opus pe corp,  anormal, şi mult, mult atrofiate, deşi ca număr sunt mai multe, fără nici un rost.

Oricum te apucă greaţa numai când te gândeşti la aceste miniaturi, ca orice rămas în stadiu de fetus nedezvoltat.

În acest timp băieţii se cam foiau, parcă neliniştiţi de ce auzeau, mai ales cei care doriseră să părăsească sala odată cu fetele si încă vreo 5- 6. Câţiva, care făcuseră meditaţii acasă cu profesorul, erau  însă emoţionaţi de expunerea doctă şi provocătoare.

Un băiat, din cei dezinteresaţi, se uita pe furiş pe fereastra deschisă

În curte, pe o bancă, una din fetele din clasă, se săruta cu un băiat, în timp ce peste ei cerneau petale de flori albe din cireşul înflorit.

Profesorul se repezi, închise geamul şi, enervat, îl dădu afară pe băiat :

- Nu ştii sa apreciezi frumosul, măgarule. Degeaba îmi sparg pieptul cu tine. Afară !

Lecţia continuă, din ce în ce mai interesantă şi educativă.

Ei bine, undeva bine ascuns intre aceste imense labii, se află un orificiu rotund, curat, denumit eronat « anus ».

Voi insă sa-i  spuneţi corect « vagin ».

Cum se ajunge, mai bine zis, cum ajung eu în acest loc, veţi afla numai pe cale experimentală, în laborator.

El reprezintă punctul de unde începe pentru băieţii normali, minunata călătorie cu sexul frumos şi tot acolo se şi termină, ca si cum ar fi un circuit curistic, pardon, turistic.

Astfel se obţine împreunarea celor două sexe, care de fapt este unul şi acelaşi, dar activ si pasiv.

Un ultim sfat :

Feriţi-vă de acele femei, pardon, oameni, care poartă un fel de clopot denumit fustă, au şi faţa spână, cu o piele subţire rumenă şi catifelată, ca o petală de floare, dar floarea e de cactus.

Întrucât lecţia se apropie de sfârşit, trebuie să închei cu ceva important şi esenţial pentru mine.

Ştiţi că şcoala noastră nu are laborator de sexologie, acesta fiind şi singurul reproş al UE asupra învăţământului românesc, nelegat de o practică valoroasă.

Spre binele învăţământului românesc, eu am făcut eforturi interesate şi am organizat un asemenea laborator, la mine acasă, la care vă voi programa câte 3- 4 pentru a pune în practică lecţia  predată astăzi, precum şi alte cunoştinţe şi mai profunde.

Tot atunci veţi putea vedea la mine şi partea din faţă a planşei, în varianta reală, din carne, cu dimensiune variabilă.

 Acest amănunt nu ar fi apărut oricum pe o planşe din faţă, pentru că Ministerul Educaţiei face planşele castrate, motiv pentru care am considerat ca nu ar fi prezentat  interes pentru lecţia noastră de sexologie.

Rugămintea mea este  să nu pomeniţi absolut nimic părinţilor voştri despre lecţie şi nici despre experimentele din laborator, până la vârsta de 18 ani, când nu va mai trebui să le cereţi consimţământul pentru mariaj.

Atunci le veţi produce o surpriză aşa de mare încât nici nu v-o puteţi imagina la vârsta voastră, ah cât îmi place, de fragedă.

Veţi veni cu alesul inimii voastre şi veţi pleda din gay, pardon, din greu, pentru a le obţine consimţământul tatei şi mamei, aşa cum cere tradiţia noastră tâmpită strămoşească, pentru a vă putea întemeia un cămin şi a intra şi voi doi în rândul animalelor, pardon, al oamenilor.

De altfel şi d-na, pardon, d-ul inspector va asista la lucrările noastre practice si va participa activ dar pasivă, cu mare plăcere la ele.

Clopoţelul sună într-adevăr de ieşire.

D-l profesor iese mulţumit ţinând tandru la braţ pe d-na, pardon, d-l inspector, care îşi dăduse cu ruj pe buze, cu speranţa de a avea mai mulţi băieţi, pardon, fetiţe, de acum înainte în laboratorul lui echipat conform normelor UE, cu saltele pneumatice care te saltă mai bine.

În curte dădu cu ochii de băiatul şi fata care se sărutau tot mai pătimaş, dar se făcu a nu vedea nimic, întorcând capul cu scârba şi scuipând în iarbă.

Întrucât vântul îi era potrivnic, scuipatul ateriză chiar pe domnul inspector, pe decolteul adânc.

Cred, dragi părinţi, că e foarte bine să transmiteţi  toţi câte un e-mail de aprobare la inspectorat, fiindcă  îl voi primi chiar eu, inspectorul (staţi să îmi şterg rujul de pe buzele gurii, e bine de precizat, în contextul de faţă) de serviciu.

Le voi duce personal la Ministrul Educaţiei, care are un pat moale în birou, pentru a arăta că şi la noi, părinţii au deja o atitudine conformă cu normele europene din ţările avansate sexual.

A consemnat pentru dvs.,
Inspectorul Şcolar Bucă Marina, pardon Marin.

PS: Din camera alăturată, unde era "laboratorul", domnul "profesor" se lamenta "ai, ai, ai, ai aaaaaaaaaa"şi învăţa "elevii" , cum să stea ca  porumbeii (paloma), "cu curu, cu curu, cu curu", etc., folosind un fond sonor celebru, de sorginte sud americană.

Omul e singura fiinţă care îşi distruge casa

Imagini superbe din "Casa noastră- Terra".
O părticică din casa Omului (click aici) (video 8 min.)

Pretextul vieţii

 Lucrul strâmb 

Pe care cu eforturi îl fac,

Fluturându-l  apoi

Mulţumit şi triumfal,

Îl fac ca să arăt celorlalţi că exist.

Este un pretext inutil,

O statuie veche

Neobservată,

Dintr-o piaţă vastă,

Printre trecătorii grăbiţi.

Sau un mic peşte

Pescuit spre seară

Dintr-un Ocean

Universal

De neînţeles.

Căci,

Orice aş face,

O respiraţie uşoară

Ca aceasta,

Un suspin,

Care abia ar clinti un puf de păpădie,

E tot ce lăsăm, 

În definitiv,

În lumea aceasta.

Ce scrie în mijlocul Bibliei?

Capitolul cel mai scurt al Bibliei, este Psalmul 117. Capitolul cel mai lung este Psalmul 119. Sunt 594 de capitole îninte de Psalmul 117  şi 594 de capitole după  Psalmul 118. Dacă adunăm 594+594= 1188. Versetul din mijlocul capitolului din mijlocul Bibliei, este 118:8. Textul acestuia este: "Mai bine să cauţi adăpost în Domnul, decât să te încrezi în Om". 

Şi când te gândeşti că Biblia ne spune, că Omul este opera lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui...

Roşia Montană, filmul AVATAR în varianta românească

 Salvaţi Roşia Montană!
(video, 3 minute)

Gândul zilei (20)

O  părere...

Adevărul nu există.

El este doar o părere acceptată, marcată la un moment dat, pe axa curgătoare aTimpului.
Ca dovadă, ulterior apare o părere diferită sau contrarie, acceptată şi ea drept Adevăr.
Dacă nu există Adevăr, nu există nici non-Adevăr.
Fiindcă el ar fi atunci Adevărul, care însă nu există.