marți, 22 iunie 2010
miercuri, 9 iunie 2010
Nişte rataţi...(text de Andrei Pleşu)
Noi astia care visam mii si mii de euro salariu, noi astia care avem mii de euro, dar ne-am mai dori 1.000 in plus, noi astia care am terminat o facultate din 2000 incoace, noi astia care renuntam la facultate pentru job, noi astia licentiati, masterizati si doctorati pe banda rulanta, noi astia care lucram la o multinationala, noi astia care avem telefoane mai scumpe decat tot salariul parintilor - pe 2 luni, noi astia care nu mai avem timp in afara jobului, noi astia, corporatistii in devenire si in general,... suntem toti o generatie de ratati.
Suntem ofticati din orice, suntem morocanosi, posaci si ne punem picaturi cand avem ochii rosii. Ne enerveaza cei care sunt la fel de suparati ca noi, ne enerveaza si cei diferiti. Injuram mult, dar suntem credinciosi. Salvam Rosia, Vama, natura si tot ce mai e de salvat printr-un mail sau o plimbare intr-un weekend cu masina pana acolo. Ne pasa de tot ce e "eco", de viitorul copiilor si al omenirii, dar avem becuri aprinse non-stop si un motor de 2.0 litri la masina.
Lucram in nestire, visam promovari si un bonus la salariu, dormim putin, fumam, bem cafele si energizante de ne zapacim creierii, dam banii pe prostii, pe jucarii care sa ne dea inca putin timp, pe mese proaste in restaurante costisitoare, dar aproape de job. Ne cumparam masini mai scumpe decat ne-am putea permite doar pentru iluzia apartenentei la o clasa sociala creata artificial, ne imbracam cu haine idioate, incomode, care nici nu ne stau bine - la fel ca toti cei din jurul nostru.
Ne cumparam apartamente fara sa le vedem in nu-stiu-ce-complex ca-o-conserva la cativa kilometri de oras. Platim rate 50 de ani de acum incolo. Dormim putin, ne doare capul, ne tremura mainile, ne promitem ca vom avea mai mult timp pentru noi, ca vom face mai multa miscare, ca vom sta mai putin in fata calculatorului, ca vom merge intr-o zi pe jos.
Ne place jobul pe care il avem, corporatia e mama si tatal nostru, corporatia tine loc de familie, de prieteni, de iubiti, de amanti, de tot, ne da bani pentru tot ce vrem sa cumparam si asta e tot ce conteaza. Nu stim alte reguli in afara corporatiei, nu ne intereseaza altceva, nu vrem altceva. Ne simtim impliniti. Nu stim altceva in oras decat drumul spre job, inapoi spre pat si vreo 2 cluburi. Nu vizitam nimic decat in team building.
Pentru ce? Ca sa ajungem niste legume terminate la nici 40 de ani? Ca sa ne facem scrum inca inainte de a incepe sa ardem? Pentru a ajunge intr-un pod imaginat al unei ierarhii sociale?
Ce o sa raspunda copiii nostri, stiind ca toata viata nu am facut altceva decat sa ne gandim cum sa platim rate, cand vor fi intrebati ce suntem noi?
Niste ratati...
Suntem ofticati din orice, suntem morocanosi, posaci si ne punem picaturi cand avem ochii rosii. Ne enerveaza cei care sunt la fel de suparati ca noi, ne enerveaza si cei diferiti. Injuram mult, dar suntem credinciosi. Salvam Rosia, Vama, natura si tot ce mai e de salvat printr-un mail sau o plimbare intr-un weekend cu masina pana acolo. Ne pasa de tot ce e "eco", de viitorul copiilor si al omenirii, dar avem becuri aprinse non-stop si un motor de 2.0 litri la masina.
Lucram in nestire, visam promovari si un bonus la salariu, dormim putin, fumam, bem cafele si energizante de ne zapacim creierii, dam banii pe prostii, pe jucarii care sa ne dea inca putin timp, pe mese proaste in restaurante costisitoare, dar aproape de job. Ne cumparam masini mai scumpe decat ne-am putea permite doar pentru iluzia apartenentei la o clasa sociala creata artificial, ne imbracam cu haine idioate, incomode, care nici nu ne stau bine - la fel ca toti cei din jurul nostru.
Ne cumparam apartamente fara sa le vedem in nu-stiu-ce-complex ca-o-conserva la cativa kilometri de oras. Platim rate 50 de ani de acum incolo. Dormim putin, ne doare capul, ne tremura mainile, ne promitem ca vom avea mai mult timp pentru noi, ca vom face mai multa miscare, ca vom sta mai putin in fata calculatorului, ca vom merge intr-o zi pe jos.
Ne place jobul pe care il avem, corporatia e mama si tatal nostru, corporatia tine loc de familie, de prieteni, de iubiti, de amanti, de tot, ne da bani pentru tot ce vrem sa cumparam si asta e tot ce conteaza. Nu stim alte reguli in afara corporatiei, nu ne intereseaza altceva, nu vrem altceva. Ne simtim impliniti. Nu stim altceva in oras decat drumul spre job, inapoi spre pat si vreo 2 cluburi. Nu vizitam nimic decat in team building.
Pentru ce? Ca sa ajungem niste legume terminate la nici 40 de ani? Ca sa ne facem scrum inca inainte de a incepe sa ardem? Pentru a ajunge intr-un pod imaginat al unei ierarhii sociale?
Ce o sa raspunda copiii nostri, stiind ca toata viata nu am facut altceva decat sa ne gandim cum sa platim rate, cand vor fi intrebati ce suntem noi?
Niste ratati...
miercuri, 2 iunie 2010
Pamela Anderson şi la Bucureşti !!!
( II )
.................................................
R: (scuipă repede în batistă) Cu adevărat Superordinar! D-ră STRIPY, aţi avut ceva dificultăţi în acomodare?
STRIPY: am făcut operaţia de o săptămână.
A reuşit perfect.
Am început serviciul pe Centură.
A doua zi a trebuit, în pauza de muncă, musai să merg în tufiş.
Am ieşit cu o bucă de 60 şi una de 140, de la un ţânţar.
Turcul m-a luat la şuturi în ambele buci.
A patra zi, un ţigan focos, m-a muşcat de un piept.
După un fâsâit, acesta a dispărut (pieptul).
Rromul a scuipat un dinte.
Nimerise un ventil.
A muşcat de dincolo.
A scuipat un alt dinte.
Am rămas 60- 60- 120 şi 5 futzi şi nimic (am fugit, fără pantofi, că incii de la pantofii cu cuişoare îi am.).
A cincia zi am stat la gonflat.
A şasea zi, la intrarea în lizieră am alunecat pe o flegmă turcească.
Am sărit în sus, de 7 ori futzi.
La revenire pe sol, ventilele au cedat cam brusc.
Turcul a chemat salvarea, când m-a văzut cu 120- 60- 60 la 5 futzi cu un ici.
A şaptea zi şi noapte am stat cu specialistul în pat la gonflat.
A mers foarte bine.
A fost mulţumit şi el.
A opta zi am venit aici cu Mr. FAQ ME, vreau să zic, FAQ YU.
Totul e perfect pus la punct.
R: Cu adevărat stupefiant!
Care este costul acestei minunate intervenţii, Mr. FAQ ME, please?
Mr. F: pentru România, preţul promoţional: opt mii dolari pe ventil, şi cinci mii gonflarea.
Prima gonflare e suportată de noi, iar celelalte, după cum aţi văzut, survin foarte rar.
Sunt necesare doar dacă aveţi un coş pe ţâţă sau popou şi îl înţepaţi cu un ac.
La alăptare atenţionaţi bebeluşul să nu tragă aer fals pe nas.
De asemenea dacă sunteţi constipată, nu trebuie să vă scremeţi, să nu cedeze ventilul.
Mai bine renunţaţi 10 - 12 zile.
R: Vă mulţumesc foarte mult.
Cititoarele noastre vor da chiar din seara asta năvală la cabinetele Bba Ltd, LA, USA de la etajele 6 şi 9, care va fi construit în 2075.
Doriţi să completaţi expunerea dvs.?
Mr. F: am păstrat la urmă ultima noutate, de care a beneficiat şi d-ra STRIPY.
E vorba de vaginul contractil.
Este cunoscută deficienţa vaginului natural, nu mai insist.
Vaginul contractil pe care îl montăm, este confecţionat din material special: pungă super dură de plastic, livrată de fast fundurile Mc Donald s.
El este prevăzut cu soft cu comandă wireless din pleoapă.
Partenerul crede alt ceva în timpul serviciului, privind cum i se face galeş cu ochiul, beneficiind de fapt de contracţiile telecomandate, dar profesionist gândite.
Dispozitivul se montează la orice weceu de peştele dumneavoastră.
Costul promoţional: zece mii.
Bonusul nostru: o cutie cu 12 piei fine de broscuţă de Butimanu, care se montează, pentru violatorii mai timizi, care doresc prostituate virgine.
Aceasta e şi dotarea de care beneficiază în acest moment Pamela Anderson, conform unor surse foarte apropiate.
Accesibilă acum şi în România.
Voi trece la o demonstraţie cu d-şoara STRIPY.
Vă rog filmaţi.
R: nu acum, nu cu ea, vă rog, FAQ ME, pardon, Mr. FAQ YU!
Mai bine veţi face demonstraţia direct pe mine, după operaţie.
Nota reporterei (ultimele ei impresii): Ne-am ridicat de pe closetele din carapace de Galapagos şi am tras apele.
I-am adus aminte lui STRIPY, care, distrată, uitase, să îşi reia chiloţii.
Putea să răcească.
(Aşa e obişnuită ea, când e grăbită de alt client.)
Peştele o punea absentă pe Centură.
A ieşit ţinându-se de ventilele de la sâni, iar cele de la fund i le ţinea Mr. FAQ YU.
Sprayul sub presiune era mai mult de jumate ieşit din buzunarul lui de la spate.
Cu groază văd flaconul….şi ţip:
- Atenţie, Mr. FAQ Noi, sprayul, sprayul cade pe gresia marmorată de Ruschiţa!!!!
Atât am mai scris pe ciorna reportajului, după care toţi am început să luăm înălţime spre stratosferă.
Ciorna reportajului s-a ridicat în văzduh odată cu mine, apoi mi-a scăpat din mâna volantă, eu mi-am continuat zborul dezintegrată, iar ciorna a revenit, planând uşor în groapa unde adineauri se ridicau cele 69 de etaje, care se vor construi în 2075.
………………………………
NOTA Revistei „Utilizări ale aerului comprimat în Mileniul 3”:
Azi la amiază o explozie a distrus etajele 6 şi 9 ale buildingului de 69 de etaje, proiectat pentru 2075 în piaţa Mamelarii Foarte Mari din Capitală.
O groapă cască acum acolo gura ei hâdă, fără dinţi.
Pe fund am găsit o ciornă de reportaj (redată cu evlavie mai sus), 3 colace sparte de carapace de ţestoasă şi 12 piei uscate de broscuţă de Butimanu.
Fiind vorba de o aplicaţie de Mileniul 3 a aerului comprimat, textul se integrează perfect în profilul Revistei noastre.
Împrejurările tragice în care au pierit protagoniştii epocalei invenţii, decedaţi înainte ca aceasta să fie aplicată şi în România, considerăm că merită cu prisosinţă omagiul nostru.
Cel de sus să-i odihnească exact acolo unde le este locul:
Reportera, Mr. FAQ YU O’ POULOS şi mai ales, virtuoasa d-ră STRIPY.
Vrem să credem că spiritul ei, în cazanul unde se odihneşte, are tot 140, 60, 140 şi 5 futzi ici, pardon, inci cum este corect, aşa cum avea când era printre noi pe Centură.
PS: ieri o personalitate blondă, într-un Rolls decapotabil şi alb, a vizitat, în costum de baie invizibil, locul unde au sfârşit eroinele utilizării aerului comprimat în scopurile nobile ale implantului mamelar.
Ea a declarat, emoţionant, după ce şi-a picurat cu o pipetă pe obraz, lacrimile naturale de glicerină, de care nu se desparte nici la weceu:
„Posteriorul, pardon, posteritatea doamnelor din generaţiile viitoare, va beneficia de curajul şi eroismul celor zburaţi de aici.
Apoi mergând pe Centură, a parcurs-o noaptea plângând, în semn de omagiu alături de celelalte eroine, de turci şi de rromi, în memoria neuitatei noastre STRIPY.
Nu a acuzat incidente cu ventilele.
Toţi au fost de acord că lucrătoarea era chiar Pamela Anderson în persoană.
PS: anunţăm pe această cale, cititorele noastre şi prietenele lor, că, având în vedere incidentele recente, vom prezenta în curând soluţia cu hidrogen.
Acest gaz nu explodează în contact cu gresia de Ruşchiţa, este şi mai uşor decât aerul comprimat şi, poate ce este mai important, se poate folosi şi la bărbaţi.
El majorează la nevoie, de pînă la 3 ori, aparatul lor, oricât de minuscul ar fi.
Există doar un mic inconvenient: fumatul este absolut interzis în încăperi, din cauza pericolului de explozie a organelor pline cu hidrogen.
În rest, totul este pus perfect la punct.
În rest, totul este pus perfect la punct.
Vom reveni cu amănunte şi tarife.
miercuri, 26 mai 2010
Pamela Anderson şi la Bucureşti ?
( I )
( I )
Sunt Redactor- şef al revistei „Utilizări ale aerului comprimat în Mileniul 3”
Reproducem textul de mai jos în revista noastră cu tiraj excepţional, mărit la 1 exemplar, ca o datorie de onoare.
Tragedia care a lovit definitiv revista „Super beauty XXX”, cu tiraj invidiat de noi, de 2 exemplare, a fost deplânsă de toţi cei 2 cititori, ca şi de mulţimea colegilor de breaslă (adică subsemnatul).
Motivele care au făcut imposibilă publicarea textului, în prestigioasa revistă, le veţi afla, vai!, după eventuala parcurgere a acestuia, asta dacă nu v-aţi speriat deja prea tare.
Reamintim că Revista „Super beauty XXX”, se adresa doamnelor imature de la 18 la peste 90 de ani.
Rugăm respectuos cititoarele, să respecte indicaţia de vârstă, ca şi cea de imaturitate.
Iată textul integral, atât cât a mai apucat să fie scris de Reporteră, înainte ca nenorocirea iremediabilă să se producă:
………………………..
REPORTERA: Ne aflăm la etajul 69 din blocul care se va construi în Capitală în anul 2075 în piaţa Mamelarii Foarte Mari.
Redacţia noastră ocupă etajele 6 şi 9, construite deja, ale impresionantului building.
Suntem în weceul de protocol, cu gresie marmorată de Ruşchiţa, aşezaţi comod pe closetele balansoar, din carapace de Galapagos din plastic.
Când şi când, aleatoriu, ne rostogolim în faţă şi în spate cu picioarele spre tavan, revenind la podea, insistăm cu precizarea, care va fi fatală, de gresie de Ruşchiţa.
Participă la discuţii:
- reprezentatul în România al Beauty by air ltd, (Bba) din LA, USA, Mr. FAQ YU O’Poulos (tata- irlandeză, mama- velş- sic!) şi:
- domnişoara STRIPY, euromodel internaţional.
REPORTERA: Mr. FAQ YU O’Poulos , recent, la televiziune, Pamela Anderson a apărut cu doi sâni, de dimensiuni excepţionale şi pentru ea.
Este impresionant.
A fost pomenită corporaţia dvs.
Am dori amănunte.
Mr. FAQ YU: sorry, sunt confidenţiale.
Pot doar să precizez că nu este vorba de implanturi cu vetustul silicon.
R: Oh, oh, aţi spus vetustul!
Puteţi detalia pentru cititoarele noastre?
Mr. F: De acord.
E nevoie de un minim de elemente tehnice pentru a înţelege noua concepţie.
(Chiar dacă nu le veţi înţelege, fiindcă nu se predau în clasa 4a, pe care, cred, aţi absolvit-o cu eforturi lăudabile pentru repetenţi, nu e nici o pagubă.)
Este cunoscut de orice fizician că fiecare material are o căldură specifică proprie.
Adică, la o anumită temperatură, un material se încălzeşte şi se răceşte mai repede decât altul.
Este şi cazul siliconului faţă de ţesutul mamar sau fesier.
Pe timp de ger, siliconul se răceşte mai repede decât ţâţa, iar pe vreme toridă el devine mai fierbinte decât popoul, scuzaţi, de exemplu.
Vă daţi seama ce disconfort.
La alăptare, iarna, laptele este supt la o temperatură sub 0 grade, îngheţat, iar vara, în clocot, de către bebeluş, acel corp străin care apare uneori, la cele dintre dvs., care au avut un raport heterosexual, protejat neglijent.
Probabil în timpul eforturilor alternative, citeau o revistă porno.
Implanturile fesiere, sau de popou, cum spuneţi dvs. în România, atât de poetic, sunt dificil de suportat: iarna şezi pe un bloc de gheaţă, iar vara pe o plită încinsă, ca la spectacolele comice pe rug organizate de Inchiziţie.
Nu mai vorbesc de faptul că siliconul e greu, un fel de mercur.
O ţâţă cu silicon atârnă cu 4-5 Kg mai mult, iar o bucă (plural- „buci”), cu 8 kg mai mult, decât aceleaşi elemente corporale în stare pură, dup duş.
O povară chinuitoare, deci, suportată de frumoasele noastre, numai pentru a fi pe placul bărbaţilor însuraţi, uşuratici.
La fiecare juma de oră ele sunt obligate să fugă la toaletă să îşi susţină ţâţele cu palmele, sau, mai bine, să găsească un bărbat prostuţ, pentru acest serviciu.
Iar de aici, fel de fel de interpretări răutăcioase la serviciu sau la cinema.
R: Superordinar! Aşa este, o pot confirma şi eu, am strigat, răsturnându-mă cu picioarele spre tavan cu closetul de carapace cu tot.
Ceilalţi doi m-au imitat instantaneu.
Am văzut toţi cât suferă prezentatoarele TV.
Ele nu fac copii din cauza ţâţelor cu temperatură variabilă.
De durere icnesc mereu „hi-hi-hi”, sau se îmbrăţişează cu oricine din public pe scenă.
Explicaţi-ne, vă rog, soluţia revoluţionară a Bba Ltd, LA, USA.
Mr. FY: OK. Ea e bazată pe o observaţie simplă, ca toate marile invenţii.
Aerul, ţesutul feminin, inclusiv celulita şi coaja de portocală, au aceeaşi căldură specifică!
De faţă aici e d-oara STRIPY, echipată de serviciu.
O voi ruga să se dezbrace deci şi de chiloţi.
De altfel nici nu trebuie rugată, ea este cea care se roagă.
STRIPY, te rog.
STRIPY: Oh, Doamne, 7 ani am avut silicoane .
De la 12 ani.
Parcă ajunsesem deja în Infern.
Dimensiunile mele la 12 ani, erau 60- 60- 60, înaltă de 4 futzi (nu am mai transformat fuzi în picioare, că e mai comod şi e sigurul cuvânt american pe care îl ştiu)
Cu silicoane aveam 120- 60- 120, tot de 4 ori futzi în înălţime.
M-am prezentat cu un peşte de mână şi am fost operată în iu es ei.
Acum, la 15 ani, am 140- 60- 140 la 5 futzi cu un ici (adică, pe româneşte, cu un deşt.)
Sunt o femeie uşoară de 48 chile!
Mr. F: (D-ră, daţi, please,chiloţii la mine, că tot trebuie să mă şterg la nas, fiind răcit) observaţi pe acest corp superb, avem la fiecare ţâţă câte un ventil, la fel pe fiecare bucă de popou, cum se zice la dvs.
Noi venim cu un spray, cu aer pur, prelevat din centrul Los Angelosului, unde sunt şi sonde de petrol, suficient ca volum, pentru toate ventilele.
Sprayul e confecţionat din sticlă, presiunea e de 102,3 atmosfere tehnice.
El nu explodează decât dacă vine în contact cu gresia de Ruşchiţa, care însă nu se găseşte decât în România, pentru tot Globul.
Deci la noi nu e nici un pericol.
Sprayul se livrează în minim 5 zile de la comandă.
Gonflarea e făcută de specialistul nostru, cu discreţie, în orice locaţie pe teritoriul UE, USA şi Canada
Centre speciale sunt deschise pe Centură la dvs. şi în cartierele de specialitate din Hamburg şi Amsterdam.
Gonflarea durează de la 1 la 24 de ore, în funcţie de dimensiunile dorite.
Singurul incident, minor, este explozia sprayului, care poate dărâma o casă de 69 de etaje.
Din modestie, d-ra STRIPY, care lucrează pe Centură, nu spune că activitatea i s-a triplat, atât la turci cât şi la rromi.
Ca dovadă, a contractat o formă uşoară de HIV la limbă.
Dvs.v-aţi pupat cu dânsa, dar HIVul ei nu se ia în încăperi închise.
E HIV de Centură.
(va contiuna după pauza mea de gonflare)
joi, 20 mai 2010
Democraţie, Tiranie...
Democraţie: regimul în care ai voie să spui că trăieşti în Tiranie.
Tiranie: regimul în care trebuie să spui că trăieşti în Democraţie.
Tiranie: regimul în care trebuie să spui că trăieşti în Democraţie.
duminică, 16 mai 2010
"Evoluţie" după "Revoluţie": român- rromân - rrom- ţigan...
Rrom în palatul său...
„Ceandalaua” ca destin istoric Adrian Majuru
Se pare că această profeţie a scriitorului I.D. Sîrbu, detaliată în romanul său „Lupul şi Catedrala”, a început să prindă contur de când cu promovarea cuvântului „rrom” în detrimentul milenarului „ţigan”. În toată copilăria mea nu am auzit vorbindu-se decât despre ţigani, iar această periculoasă şi forţată substituire, cu lungă trimitere, dintre român şi rrom, a explodat artificial după 1990.
Foarte interesant căci în tot arealul european nu avem nicăieri cuvântul „rrom” care să-i desemneze pe ţigani: în spaniolă avem Gitano; în italiană, Zingaro; în franceză, Gitane; în sârbo-croată, Ciganin; în slovenă, Cigan; în maghiară, Cigány, în poloneză şi rusă, Cygan; în limba turcă, çengene. Cuvântul românesc Ţigan derivă din slavul (a)Ciganinŭ (Al. Ciorănescu, 2002). Aşadar, popoarele Europei au cunoscut simultan povestea unei populaţii unice, cultural şi comportamental.
A existat în istoria noastră o categorie socială mai de plâns decât aceea a robilor ţigani. A fost starea de „rumânie” din spaţiul muntenesc echivalentă cu iobăgia. Aristocraţia liberală de la 1848 a ales să evacueze starea de „rumânie”, care, deşi a fost desfiinţată încă din 1748 prin reforma lui Constantin Mavrocordat, mai trebuia alungată şi din sufletele oamenilor, or, codul civil nu era de ajuns. De aceea au ales să numească tânărul stat creat la 1859 România, după o scurtă perioadă de coabitare moldo-valahă. Cu toţii deveniseră români, egali prin lege. Astfel, cuvântul „ţigan” ar trebui asumat, şi nu înlocuit cu un periculos subterfugiu lingvistic.
Dincolo de aceasta se află ceandalaua ca destin istoric. Termenul nu este cuprins în dicţionare. Este mai degrabă circumscris unei istorii care vine de departe, dintr-un alt areal cultural, pe cale a se împământeni pe meleagurile noastre.
Potrivit unor opinii, ţiganii noştri ar fi sosit pe filieră otomană. În timpul campaniilor militare turceşti din secolul al XIV-lea şi până la asediul Vienei, şatrele erau adevărate accesorii de îngrozire a duşmanului. Stăteau ascunse în spatele trupelor de avangardă şi urlau, zbierau, băteau în talere de metal, pentru a da senzaţia unei mulţimi militare fioroase. Turcii i-au folosit astfel în timpul campaniilor lor. Cu regimul fanariot, când acţiunile turceşti au încetat, devenind o problemă supravieţuirea militară, aceste populaţii hinduse au fost aruncate peste Dunăre, colonizate aici masiv, cu acordul dezinteresat al grecilor din Fanar care guvernau raialele economice ale Munteniei şi Moldovei (dr. Şerban Milcoveanu, 2005).
Petre Pandrea a căutat şi el un răspuns infiltrărilor hinduse în spaţiul românesc: „În «Upanişade» am găsit texte relative la infractori. Cum îi pedepseau? Prin izgonire din imperiul indian. Printr-o judecată sumară, pater familias îl declara ceandala pe delincvent” (Petre Pandrea, 2001). Cuvântul indian are echivalentul pe româneşte în „cinghinea”. Acest termen apare ca regionalism învechit şi înseamnă „obrăznicătură”, iar „cinghia” erau numite dansatoarele publice al căror dans din buric era numit adesea „cinghie” (Constantinescu-Dobridor, Gh. Bulgăr, 2002).
Cel lovit de ceandala trebuia să părăsească imediat casa. Nu avea voie să rămână în satul şi oraşul său şi nici în vreun sat sau oraş indian. Pleca în emigraţie. I se luau veşmintele şi i se dădeau zdrenţe. Nu avea voie să poarte podoabe de aur sau argint, ci numai podoabe din fier sau tinichea. Probabil din această interdicţie milenară există apetitul ţiganilor noştri pentru colanele şi inelele de aur masiv şi palatele cu multe camere nelocuite. „Ceandalaua poate fi criminal brahial vărsător de sânge, dar şi infractor în frac. Din primele două straturi se recrutează infractorii violenţei brahiale, din straturile ultime răsare criminalitatea în frac, iubitoare de venalitate, turpitudine şi lipsă de onoare” (Petre Pandrea, 2001).
Desigur se pune adesea problema de ce ţiganii altor regiuni europene sunt atât de diferiţi de aceia din Valahia? Aceasta se întâmplă pentru că ţiganii reprezintă un barometru social foarte fin privind nivelul de civilizaţie al popoarelor în mijlocul cărora sălăşluiesc timp de generaţii. Ei au preluat, forţat sau prin mimetism, calităţile şi defectele popoarelor în mijlocul cărora s-au aşezat. Calităţi şi defecte care au accentuat, menţinut sau eliminat efectul ceandalei. Privind spre reversul medaliei, ceandalaua s-a menţinut sau nu în funcţie de gradul de toleranţă al popoarelor care au acceptat-o. Paradoxal, chiar ţiganii spanioli sunt uimiţi de violenţa celor din România.
Spre deosebire de devălmăşia românească care atomizează orice ideal, orice individualitate - fenomen descris de Ştefan Zeletin în eseul „Din Ţara măgarilor” -, ţiganii au un instinct de solidaritate tribală uluitor. Regiunea Kosovo ne dovedeşte faptul că teritoriile zise naţionale nu sunt ale celor care le revendică, ci ale celor care le stăpânesc demografic. În anul 1994, în zona Olteniei, adică triunghiul Craiova – Drobeta Turnu-Severin – Tg.Jiu, „împăratul ţiganilor a vrut să proclame aici stat independent” (vezi „Adevărul”, 24 XI 2000, p. 11). Cum Europa se confruntă cu un proiect secular nereuşit pe măsura aşteptărilor sale, privind socializarea comunităţilor ţigăneşti de pe cuprinsul ei, asocierea dintre „român” şi „rrom” ar trebui să ne pună pe gânduri. Iar pe de altă parte, „a trăi într-un vast penitenciar, fără a fi avertizaţi, cum o facem noi, reprezintă o gravă imprudenţă. Criminaliştii nu acceptă amestecurile” (Petre Pandrea, 2001).
Revoltele italienilor şi spaniolilor faţă de violenţa ţiganilor din România certifică teoria ciocnirii civilizaţiilor detaliată de Samuel Huntington. Popoarele Europei occidentale nu sunt tolerante cu nesimţirea, murdăria şi agresivitatea plăsmuite sub indiferenţa lui „merge şi aşa”. Uniunea Europeană ar putea găsi „soluţii” împreună cu India, ţara de origine a acestor expulzaţi milenari, nimic altceva decât o extensie culturală şi de civilizaţie, care ar trebui să aibă şansa revenirii la matcă.
Despre cum putem fi induşi în eroare
Pe negândite se naşte un nou popor. Istoria se desfăşoară după reguli culturale, cu afecte profunde care scapă mulţimii. Ea se află în continuă mişcare chiar pe spaţii mici şi se metamorfozează permanent. În ceea ce-i priveşte pe români, astfel de metamorfozări s-au mai petrecut în istorie în aşa-numita „perioadă a invaziilor”, de fapt succesiuni de roiri nomade. Respectivele metamorfozări, studiate atent îndeosebi de lingvişti, au însemnat mai mult decât o „invazie”; ele au însemnat coabitări seculare între autohtoni şi cei veniţi în circumstanţe istorice complexe.
Ceea ce numim „slavizare”, perioada „cumano-tătară”, „suzeranitatea otomană”, au fost moduri de viaţă, de obiceiuri, de coduri comportamentale, de ierarhii sociale etc. Toate au durat sute de ani fiecare, politic vorbind, dar au continuat să evolueze către particularităţi pe care geografia umană a locului le mai păstrează. Acest lucru certifică faptul că, de fiecare dată, autohtonii au suferit amprentări profunde şi iremediable.
Nu ştim de ce pravilele interziceau în vechime, chiar cu pedeapsa capitală, căsătoriile dintre români şi robii ţigani, chiar eliberaţi antefactum. Românii nu aveau voie să se căsătorească cu ţigănci chiar eliberate din robie. A fost o realitate istorică şi socială, care, deşi aparţine Evului Mediu (vezi Pravila lui Matei Basarab din 1642), a avut o extindere bizară până la mijlocul secolului al XIX-lea!
Astăzi, fenomenul de aculturare este însă foarte interesant şi este în plină desfăşurare. Antropologic, etnia ţigănească urbanizată este destul de bine articulată istoric: gust pentru vestimentaţie, igienă, pe alocuri chiar fineţuri intelectuale de nivel mediu pe care arareori le întâlneşti printre fiii de muncitori care au colonizat Bucureştii în anii puterii populare. Acest progres este mai întâlnit la femei sau adolescente. La aceasta se adaugă o mare abilitate mercantilă, în creştere progresivă începând cu anii puterii populare, când mulţi ţigani au intrat în structurile statului, pe funcţii publice înalte sau medii, chiar dacă nu ştiau carte. Aveau “origine sănătoasă”. Cam de pe atunci centrul vechi al Bucureştiului a fost golit de realii proprietari şi colonizat cu aceia pe care-i vedem azi.
Dar ceea ce se ignoră sau, clinic vorbind, nu se înţelege sunt fenomenele socio-culturale şi antropologice care se desfăşoară pe un alt palier istoric decât acela cronologic, şi anume faptul că “natura îşi are secretele şi ironiile sale sociale. Ţiganii ar fi, în aparenţă, o seminţie de maidan, murdărie şi mizerie: dar sunt un organism ce trăieşte extraordinar de organic, conform unui instinct de solidaritate tribală uluitor. Adam Lendvay - tocmai pentru că e hipercult şi un hiperlucid observator al lumii şi istoriei - susţine că ţiganii sunt un fenomen social unic, excepţional şi - ai să râzi - de mare viitor” (I.D. Sîrbu, “Lupul şi Catedrala”, Editura Casa Şcoalelor 1995, ediţie îngrijită de Maria Graciov).
În această carte este descris crepusculul metamorfozărilor de azi, bing-bangul unei aculturaţii din care, noi, românii, am fost certamente induşi în eroare: „Ne-am mulţumit să-i izolăm, să-i dispreţuim şi să-i ignorăm... de departe. Trişând puţin cifrele reale ale numărului lor la recensăminte şi făcându-ne că plouă ori de câte ori mărginaşii oraşelor ridicau problema ţiganilor vecini şi «prieteni». Nu ştiu dacă am dreptate, dar mie mi se pare că întreg oraşul nostru - fost foarte boieresc - (este vorba de Craiova n.m.), ca şi capitala, de altfel, este clădit pe o destul de intensă baltă de ţigănime, prolifică, beată, absentă din istorie, dar prezentă în realitate. Nu ştiu dacă se poate vorbi de o «explozie demografică» la ei, în orice caz, în timp ce noi, «albii», ne chinuim să ne înmulţim măcar în progresie aritmetică, ei, fără nici un efort sau încurajare, se înmulţesc în progresie geometrică. Priveam înfiorat această mulţime de lumpen-sclavi ai unei libertăţi total antisociale şi anistorice şi îmi dădeam seama că asist la o fantastică, misterioasă şi iraţională demonstraţie de vitalitate, supravieţuire, instinct tribal. (...)
Ungurii şi iugoslavii au catedre de specialitate, echipe sociologice care studiază ştiinţific căile de integrare a ţiganilor lor. La noi, deocamdată, nici usturoi nu au mâncat boierii noştri moşieri cu robi ţigani, şi nici gura noastră nu miroase a neatenţie şi ignoranţă. (...) Ţiganii trebuie priviţi şi înţeleşi nu din afară, de sus, de departe, ci dinlăuntrul lor. Raţiunea lor suficientă e ascunsă, e prelogică, total opusă criteriilor de progres, civilizaţie şi cultură. (...)
Singura etnie care, în esenţa ei, nu s-a schimbat nici măcar cu o iotă” în ciuda intemperiilor istorice ale ultimului secol „ar fi ţiganii. Miracolul lor ne apare cu atât mai evident, cu cât cercetările lor de sociologie, psihologie, patologie a popoarelor, filosofiile abisale ale culturilor, ca şi studiile de psihanaliză colectivă, toate, nu fac decât să scoată în relief trăsătura majoră a ţiganilor: ei nu doresc să fie mai mult decât sunt, altceva decât sunt, altfel decât sunt. Nu au nici un fel de conştiinţă socială sau politică - chiar dacă întregul lor comportament se bazează pe un fel de mândrie de a fi şi a rămâne, pe o teribilă încăpăţânare de a ignora istoria, revoluţiile, societatea. Nu au nevoie de contractul social, nu vor să ştie de acest contract. (...) Poate că această ciudată inundaţie dinspre maidane şi mahalale nu este decât o formă de semnalizare, un mod prin care inteligenţa defensivă a organismului nostru social, încă sănătos şi inteligent, ne atrage atenţia asupra unor realităţi pe care le ignorăm şi le subapreciem” (pp.276-277).
Şi subapreciate au rămas decenii de-a rândul. În ultimii 10-15 ani avem în sfârşit specialişti care au drept preocupare lumea ţigănească. Avem şi catedre de limbă “rromă”, cuvânt care dovedeşte că românii au pierdut bătălia până şi la detaliul lingvistic, căci există tendinţa ca „român” să fie înlocuit cu „rromân”! „Rrom”, la nivel symbolic, poate semnifica şi faptul că, spre deosebire de „rumânul” din vechime, sclav-şerb pe moşia boierului nu-i totuna cu „r”-ul adăugat, literă care înnobilează şi separă. Adolescenţii vechiului regat vorbesc deja cu accent pe vocală, lucru care dovedeşte semnificaţia practică a victoriei literei „r” suplimentare şi în limba uzuală. Preocupările culturale ale tinerelor generaţii sunt ataşate, chiar şi afectiv, de gustul asiatic al muzicii, iar de ceva timp chiar şi versuri coerente şi reuşite stilistic sunt armonizate pe melodii făcute pe calapod hindus. Nu ştiu exact cum stau lucrurile prin Ardeal, dar vechiul regat este în metamorfozare culturală şi demografică.
Social, s-a revenit la simbol, la ierarhia tribală, unde obiectul de prestigiu trebuie să fie strălucitor pentru a impune prestanţă şi a legitima puterea ca în imperiul lui Timur Lenk. Obiectele de prestigiu sunt fie din metal nobil (vezi ghiulurile, colanele, lanţurile pe care le poartă agresiv chiar şi românii cu bani), fie se singularizează prin unicitate (cea mai tare maşină, cea mai mega-vilă etc.).
În condiţiile în care aculturaţia a trecut de bariera sensibilă a unui posibil eşec, considerăm că nu ar mai fi necesară existenţa SISROM-ului, căci obiectivele sale oricum vor fi atinse în cel mult două decenii. Poporul român a fost (h)indus în eroare de istorie!
„Ceandalaua” ca destin istoric Adrian Majuru
Moto: „Toată lumea se va înţigăni, chiar de vom umbla numai în maşini şi vom mânca numai icre negre!” (I.D. Sîrbu, 1956)
(Notă:ID Sîrbu, scriitor român, 1919-1989, persecutat de comunişti, închis 7 ani, etc.- vezi wikipedia http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Desideriu_Sîrbu)
(Notă:ID Sîrbu, scriitor român, 1919-1989, persecutat de comunişti, închis 7 ani, etc.- vezi wikipedia http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Desideriu_Sîrbu)
Se pare că această profeţie a scriitorului I.D. Sîrbu, detaliată în romanul său „Lupul şi Catedrala”, a început să prindă contur de când cu promovarea cuvântului „rrom” în detrimentul milenarului „ţigan”. În toată copilăria mea nu am auzit vorbindu-se decât despre ţigani, iar această periculoasă şi forţată substituire, cu lungă trimitere, dintre român şi rrom, a explodat artificial după 1990.
Foarte interesant căci în tot arealul european nu avem nicăieri cuvântul „rrom” care să-i desemneze pe ţigani: în spaniolă avem Gitano; în italiană, Zingaro; în franceză, Gitane; în sârbo-croată, Ciganin; în slovenă, Cigan; în maghiară, Cigány, în poloneză şi rusă, Cygan; în limba turcă, çengene. Cuvântul românesc Ţigan derivă din slavul (a)Ciganinŭ (Al. Ciorănescu, 2002). Aşadar, popoarele Europei au cunoscut simultan povestea unei populaţii unice, cultural şi comportamental.
A existat în istoria noastră o categorie socială mai de plâns decât aceea a robilor ţigani. A fost starea de „rumânie” din spaţiul muntenesc echivalentă cu iobăgia. Aristocraţia liberală de la 1848 a ales să evacueze starea de „rumânie”, care, deşi a fost desfiinţată încă din 1748 prin reforma lui Constantin Mavrocordat, mai trebuia alungată şi din sufletele oamenilor, or, codul civil nu era de ajuns. De aceea au ales să numească tânărul stat creat la 1859 România, după o scurtă perioadă de coabitare moldo-valahă. Cu toţii deveniseră români, egali prin lege. Astfel, cuvântul „ţigan” ar trebui asumat, şi nu înlocuit cu un periculos subterfugiu lingvistic.
Dincolo de aceasta se află ceandalaua ca destin istoric. Termenul nu este cuprins în dicţionare. Este mai degrabă circumscris unei istorii care vine de departe, dintr-un alt areal cultural, pe cale a se împământeni pe meleagurile noastre.
Potrivit unor opinii, ţiganii noştri ar fi sosit pe filieră otomană. În timpul campaniilor militare turceşti din secolul al XIV-lea şi până la asediul Vienei, şatrele erau adevărate accesorii de îngrozire a duşmanului. Stăteau ascunse în spatele trupelor de avangardă şi urlau, zbierau, băteau în talere de metal, pentru a da senzaţia unei mulţimi militare fioroase. Turcii i-au folosit astfel în timpul campaniilor lor. Cu regimul fanariot, când acţiunile turceşti au încetat, devenind o problemă supravieţuirea militară, aceste populaţii hinduse au fost aruncate peste Dunăre, colonizate aici masiv, cu acordul dezinteresat al grecilor din Fanar care guvernau raialele economice ale Munteniei şi Moldovei (dr. Şerban Milcoveanu, 2005).
Petre Pandrea a căutat şi el un răspuns infiltrărilor hinduse în spaţiul românesc: „În «Upanişade» am găsit texte relative la infractori. Cum îi pedepseau? Prin izgonire din imperiul indian. Printr-o judecată sumară, pater familias îl declara ceandala pe delincvent” (Petre Pandrea, 2001). Cuvântul indian are echivalentul pe româneşte în „cinghinea”. Acest termen apare ca regionalism învechit şi înseamnă „obrăznicătură”, iar „cinghia” erau numite dansatoarele publice al căror dans din buric era numit adesea „cinghie” (Constantinescu-Dobridor, Gh. Bulgăr, 2002).
Cel lovit de ceandala trebuia să părăsească imediat casa. Nu avea voie să rămână în satul şi oraşul său şi nici în vreun sat sau oraş indian. Pleca în emigraţie. I se luau veşmintele şi i se dădeau zdrenţe. Nu avea voie să poarte podoabe de aur sau argint, ci numai podoabe din fier sau tinichea. Probabil din această interdicţie milenară există apetitul ţiganilor noştri pentru colanele şi inelele de aur masiv şi palatele cu multe camere nelocuite. „Ceandalaua poate fi criminal brahial vărsător de sânge, dar şi infractor în frac. Din primele două straturi se recrutează infractorii violenţei brahiale, din straturile ultime răsare criminalitatea în frac, iubitoare de venalitate, turpitudine şi lipsă de onoare” (Petre Pandrea, 2001).
Desigur se pune adesea problema de ce ţiganii altor regiuni europene sunt atât de diferiţi de aceia din Valahia? Aceasta se întâmplă pentru că ţiganii reprezintă un barometru social foarte fin privind nivelul de civilizaţie al popoarelor în mijlocul cărora sălăşluiesc timp de generaţii. Ei au preluat, forţat sau prin mimetism, calităţile şi defectele popoarelor în mijlocul cărora s-au aşezat. Calităţi şi defecte care au accentuat, menţinut sau eliminat efectul ceandalei. Privind spre reversul medaliei, ceandalaua s-a menţinut sau nu în funcţie de gradul de toleranţă al popoarelor care au acceptat-o. Paradoxal, chiar ţiganii spanioli sunt uimiţi de violenţa celor din România.
Spre deosebire de devălmăşia românească care atomizează orice ideal, orice individualitate - fenomen descris de Ştefan Zeletin în eseul „Din Ţara măgarilor” -, ţiganii au un instinct de solidaritate tribală uluitor. Regiunea Kosovo ne dovedeşte faptul că teritoriile zise naţionale nu sunt ale celor care le revendică, ci ale celor care le stăpânesc demografic. În anul 1994, în zona Olteniei, adică triunghiul Craiova – Drobeta Turnu-Severin – Tg.Jiu, „împăratul ţiganilor a vrut să proclame aici stat independent” (vezi „Adevărul”, 24 XI 2000, p. 11). Cum Europa se confruntă cu un proiect secular nereuşit pe măsura aşteptărilor sale, privind socializarea comunităţilor ţigăneşti de pe cuprinsul ei, asocierea dintre „român” şi „rrom” ar trebui să ne pună pe gânduri. Iar pe de altă parte, „a trăi într-un vast penitenciar, fără a fi avertizaţi, cum o facem noi, reprezintă o gravă imprudenţă. Criminaliştii nu acceptă amestecurile” (Petre Pandrea, 2001).
Revoltele italienilor şi spaniolilor faţă de violenţa ţiganilor din România certifică teoria ciocnirii civilizaţiilor detaliată de Samuel Huntington. Popoarele Europei occidentale nu sunt tolerante cu nesimţirea, murdăria şi agresivitatea plăsmuite sub indiferenţa lui „merge şi aşa”. Uniunea Europeană ar putea găsi „soluţii” împreună cu India, ţara de origine a acestor expulzaţi milenari, nimic altceva decât o extensie culturală şi de civilizaţie, care ar trebui să aibă şansa revenirii la matcă.
Despre cum putem fi induşi în eroare
Pe negândite se naşte un nou popor. Istoria se desfăşoară după reguli culturale, cu afecte profunde care scapă mulţimii. Ea se află în continuă mişcare chiar pe spaţii mici şi se metamorfozează permanent. În ceea ce-i priveşte pe români, astfel de metamorfozări s-au mai petrecut în istorie în aşa-numita „perioadă a invaziilor”, de fapt succesiuni de roiri nomade. Respectivele metamorfozări, studiate atent îndeosebi de lingvişti, au însemnat mai mult decât o „invazie”; ele au însemnat coabitări seculare între autohtoni şi cei veniţi în circumstanţe istorice complexe.
Ceea ce numim „slavizare”, perioada „cumano-tătară”, „suzeranitatea otomană”, au fost moduri de viaţă, de obiceiuri, de coduri comportamentale, de ierarhii sociale etc. Toate au durat sute de ani fiecare, politic vorbind, dar au continuat să evolueze către particularităţi pe care geografia umană a locului le mai păstrează. Acest lucru certifică faptul că, de fiecare dată, autohtonii au suferit amprentări profunde şi iremediable.
Nu ştim de ce pravilele interziceau în vechime, chiar cu pedeapsa capitală, căsătoriile dintre români şi robii ţigani, chiar eliberaţi antefactum. Românii nu aveau voie să se căsătorească cu ţigănci chiar eliberate din robie. A fost o realitate istorică şi socială, care, deşi aparţine Evului Mediu (vezi Pravila lui Matei Basarab din 1642), a avut o extindere bizară până la mijlocul secolului al XIX-lea!
Astăzi, fenomenul de aculturare este însă foarte interesant şi este în plină desfăşurare. Antropologic, etnia ţigănească urbanizată este destul de bine articulată istoric: gust pentru vestimentaţie, igienă, pe alocuri chiar fineţuri intelectuale de nivel mediu pe care arareori le întâlneşti printre fiii de muncitori care au colonizat Bucureştii în anii puterii populare. Acest progres este mai întâlnit la femei sau adolescente. La aceasta se adaugă o mare abilitate mercantilă, în creştere progresivă începând cu anii puterii populare, când mulţi ţigani au intrat în structurile statului, pe funcţii publice înalte sau medii, chiar dacă nu ştiau carte. Aveau “origine sănătoasă”. Cam de pe atunci centrul vechi al Bucureştiului a fost golit de realii proprietari şi colonizat cu aceia pe care-i vedem azi.
Dar ceea ce se ignoră sau, clinic vorbind, nu se înţelege sunt fenomenele socio-culturale şi antropologice care se desfăşoară pe un alt palier istoric decât acela cronologic, şi anume faptul că “natura îşi are secretele şi ironiile sale sociale. Ţiganii ar fi, în aparenţă, o seminţie de maidan, murdărie şi mizerie: dar sunt un organism ce trăieşte extraordinar de organic, conform unui instinct de solidaritate tribală uluitor. Adam Lendvay - tocmai pentru că e hipercult şi un hiperlucid observator al lumii şi istoriei - susţine că ţiganii sunt un fenomen social unic, excepţional şi - ai să râzi - de mare viitor” (I.D. Sîrbu, “Lupul şi Catedrala”, Editura Casa Şcoalelor 1995, ediţie îngrijită de Maria Graciov).
În această carte este descris crepusculul metamorfozărilor de azi, bing-bangul unei aculturaţii din care, noi, românii, am fost certamente induşi în eroare: „Ne-am mulţumit să-i izolăm, să-i dispreţuim şi să-i ignorăm... de departe. Trişând puţin cifrele reale ale numărului lor la recensăminte şi făcându-ne că plouă ori de câte ori mărginaşii oraşelor ridicau problema ţiganilor vecini şi «prieteni». Nu ştiu dacă am dreptate, dar mie mi se pare că întreg oraşul nostru - fost foarte boieresc - (este vorba de Craiova n.m.), ca şi capitala, de altfel, este clădit pe o destul de intensă baltă de ţigănime, prolifică, beată, absentă din istorie, dar prezentă în realitate. Nu ştiu dacă se poate vorbi de o «explozie demografică» la ei, în orice caz, în timp ce noi, «albii», ne chinuim să ne înmulţim măcar în progresie aritmetică, ei, fără nici un efort sau încurajare, se înmulţesc în progresie geometrică. Priveam înfiorat această mulţime de lumpen-sclavi ai unei libertăţi total antisociale şi anistorice şi îmi dădeam seama că asist la o fantastică, misterioasă şi iraţională demonstraţie de vitalitate, supravieţuire, instinct tribal. (...)
Ungurii şi iugoslavii au catedre de specialitate, echipe sociologice care studiază ştiinţific căile de integrare a ţiganilor lor. La noi, deocamdată, nici usturoi nu au mâncat boierii noştri moşieri cu robi ţigani, şi nici gura noastră nu miroase a neatenţie şi ignoranţă. (...) Ţiganii trebuie priviţi şi înţeleşi nu din afară, de sus, de departe, ci dinlăuntrul lor. Raţiunea lor suficientă e ascunsă, e prelogică, total opusă criteriilor de progres, civilizaţie şi cultură. (...)
Singura etnie care, în esenţa ei, nu s-a schimbat nici măcar cu o iotă” în ciuda intemperiilor istorice ale ultimului secol „ar fi ţiganii. Miracolul lor ne apare cu atât mai evident, cu cât cercetările lor de sociologie, psihologie, patologie a popoarelor, filosofiile abisale ale culturilor, ca şi studiile de psihanaliză colectivă, toate, nu fac decât să scoată în relief trăsătura majoră a ţiganilor: ei nu doresc să fie mai mult decât sunt, altceva decât sunt, altfel decât sunt. Nu au nici un fel de conştiinţă socială sau politică - chiar dacă întregul lor comportament se bazează pe un fel de mândrie de a fi şi a rămâne, pe o teribilă încăpăţânare de a ignora istoria, revoluţiile, societatea. Nu au nevoie de contractul social, nu vor să ştie de acest contract. (...) Poate că această ciudată inundaţie dinspre maidane şi mahalale nu este decât o formă de semnalizare, un mod prin care inteligenţa defensivă a organismului nostru social, încă sănătos şi inteligent, ne atrage atenţia asupra unor realităţi pe care le ignorăm şi le subapreciem” (pp.276-277).
Şi subapreciate au rămas decenii de-a rândul. În ultimii 10-15 ani avem în sfârşit specialişti care au drept preocupare lumea ţigănească. Avem şi catedre de limbă “rromă”, cuvânt care dovedeşte că românii au pierdut bătălia până şi la detaliul lingvistic, căci există tendinţa ca „român” să fie înlocuit cu „rromân”! „Rrom”, la nivel symbolic, poate semnifica şi faptul că, spre deosebire de „rumânul” din vechime, sclav-şerb pe moşia boierului nu-i totuna cu „r”-ul adăugat, literă care înnobilează şi separă. Adolescenţii vechiului regat vorbesc deja cu accent pe vocală, lucru care dovedeşte semnificaţia practică a victoriei literei „r” suplimentare şi în limba uzuală. Preocupările culturale ale tinerelor generaţii sunt ataşate, chiar şi afectiv, de gustul asiatic al muzicii, iar de ceva timp chiar şi versuri coerente şi reuşite stilistic sunt armonizate pe melodii făcute pe calapod hindus. Nu ştiu exact cum stau lucrurile prin Ardeal, dar vechiul regat este în metamorfozare culturală şi demografică.
Social, s-a revenit la simbol, la ierarhia tribală, unde obiectul de prestigiu trebuie să fie strălucitor pentru a impune prestanţă şi a legitima puterea ca în imperiul lui Timur Lenk. Obiectele de prestigiu sunt fie din metal nobil (vezi ghiulurile, colanele, lanţurile pe care le poartă agresiv chiar şi românii cu bani), fie se singularizează prin unicitate (cea mai tare maşină, cea mai mega-vilă etc.).
În condiţiile în care aculturaţia a trecut de bariera sensibilă a unui posibil eşec, considerăm că nu ar mai fi necesară existenţa SISROM-ului, căci obiectivele sale oricum vor fi atinse în cel mult două decenii. Poporul român a fost (h)indus în eroare de istorie!
luni, 3 mai 2010
Gândul zilei (23)- Gândire şi Vorbire
Gândirea nu se poate exprima fără Vorbire.
Iar vorbirea fără gândire, este un non-sens.
Nici una nu poate exista fără cealaltă.
Este cert că ele au trebuit să evolueze, susţinându-se şi dezvoltându-se în paralel, de-a lungul a generaţii şi generaţii.
Întrucât gândirea înseamnă inteligenţă, în procesul de formare a unei limbi este acumulată toată inteligenţa care a susţinut formarea acesteia.
Astfel se explică impresia de inteligenţă a unui om comun, care are la dispoziţie şi foloseşte în exprimare tot depozitul de inteligenţă, de argumentaţie, care deşi nu îi aparţine, este acumulat de-a lungul generaţiilor în limba respectivă.
Se observă, cum oameni cu totul comuni, capătă un plus de argumentaţie, atunci când folosesc o altă limbă, decât cea maternă, de exemplu.
Ei folosesc atunci şi depozitul milenar de gândire, acumulat în limba respectivă, deşi capacităţile proprii sunt aceleaşi.
Cele de mai sus nu sunt decât o explicaţie a aserţiunii, "cu cât ştii mai mult limbi, eşti mai deştept.
E o deşteptăciune, care nu ne aparţine, ci este inclusă în limbajul (dispozitivul) pe care îl folosim.
miercuri, 21 aprilie 2010
Într-un cimitir de câini
Mergeţi odată într-un cimitir de câini.
Veţi citi cele mai duioase şi, fără nici un dubiu, sincere epitafe, scrise de oameni.
Iată câteva exemple, care m-au emoţionat:
Iubitoare, delicată şi discretă, ai zburat ca petala unei flori de Primăvară. Ai fost armonia familiei noastre.
Veţi citi cele mai duioase şi, fără nici un dubiu, sincere epitafe, scrise de oameni.
Iată câteva exemple, care m-au emoţionat:
Mai întâi pleacă la Ceruri, cei mai buni.
Noi mai rămânem aici, puţin, să îi plângem şi să ne fie dor de ei.
Prietena noastră dragă, ne vom revedea.
Un fulg imaculat de păpădie, s-a pierdut în zare, printre lacrimile noastre, odată cu ultima ta suflare.
Dorul nostru de tine nu se va stinge, până nu îl vom prinde în Ceruri.
Dormi, dragă prietene, sub petale albe de flori, udate de lacrimile noastre.
Dorul de tine va veghea să nu ţi se tulbure pacea de veci.
Uneori, privindu-ne în ochi, te rugam să nu pleci "acolo" înaintea mea.
Tu întorceai capul, şi te uitai cum afară plouă.
Ştiai că va fi singura dată când nu mă vei putea asculta.
Cum se zice, comentariile sunt de prisos.
sâmbătă, 17 aprilie 2010
Gândul zilei (22)
Dacă Dumnezeu ar fi o Certitudine, nu ar fi altceva decât un simplu Rege sau Împărat.
Obligatoriu ar avea atunci componentă fizică, componentă prin care noi l-am putea sesiza.
Deci ar fi limitat spaţial.
El este însă pentru noi un Paradox.
Este o Certitudine Incertă.
Este certă, pentru că noi existăm şi trebuie să fim opera Cuiva.
Este incertă, pentru că nu înţelegem rostul creaţiei noastre, amplificat prin dispariţia absurdă fizică finală.
Preoţii care predică certitudinea existenţei lui Dumnezeu, au sub acest aspect, o credibilitate diminuată, tocmai prin insistenţa lor.
Ei nu admit aspectul paradoxal al Creatorului, ca şi cum ar fi deţinătorii adevărului absolut.
Ceea ce oricine îşi dă seama, că nu poate fi adevărat.
Ceea ce oricine îşi dă seama, că nu poate fi adevărat.
duminică, 11 aprilie 2010
Gândul zilei (22)
Intrăm în biserică, spunem Tată Nostru şi ne închinăm cu evlavie.
Ieşim uşuraţi sufleteşte şi o luăm de la capăt cu minciuna.
Oare la cine ne rugăm noi, cu adevărat în biserică ?
Oare la cine ne rugăm noi, cu adevărat în biserică ?
Cine este cu adevărat Tatăl nostru?
Fiindcă Biblia spune: Tatăl minciunii este Diavolul.
miercuri, 7 aprilie 2010
Gândul zilei (21)
Ei ignoră că a fi credincios, înseamnă a fi supus unei Entităţi.
Iar dacă aceasta este Adevărul, aceasta este însuşi Dumnezeu.
sâmbătă, 3 aprilie 2010
luni, 29 martie 2010
Premiul care ucide

Fotograful a făcut poza şi a fugit fericit să o publice.
Vulturul a rămas, aşteptând să moară copilul, pe care apoi l-a sfâşiat (dacă a mai avut răbdare să aştepte...).
Fotograful a luat premiul Pulizer, după care s-a sinucis.
Copilul a murit, fotograful s-a sinucis, vulturul a zburat sătul.
O altă soluţie, ar fi fost ca fotograful să redevină om, să ia copilul, să îl ducă la centrul ONU din apropiere.
Dar de asta şi-a dat seama prea târziu.
A trebuit să ia acel nenorocit de premiu, decernat de acel juriu crud şi mercantil.
Care a răsplătit fotograful, fiindcă a văzut dovada, că el a lăsat copilul pradă vulturului.
Nu a observat încadrarea penală pe care o avea fapta.
Nu mai vorbim de responsabilitatea morală...
Fotograful s-a pedepsit singur.
Juriul ar fi trebuit şi el pedepsit.
El a premiat o crimă.
joi, 25 martie 2010
EMPATIA...
...la tot felul de animale (inclusiv, OM).
(video)
(O definiţie a EMPATIEI, poate fi: abilitatea de a recunoaste, percepe şi a simţi direct emoţiile celorlalte persoane şi a reacţiona emoţional.)
(video)
(O definiţie a EMPATIEI, poate fi: abilitatea de a recunoaste, percepe şi a simţi direct emoţiile celorlalte persoane şi a reacţiona emoţional.)
sâmbătă, 20 martie 2010
Aiud însângerat
Pe prima pagină a volumului, autorul a scris:
"Dedic această carte celor care, în întunecata perioadă comunistă, au căzut în temniţe, lagăre de muncă şi în subteran sau în munţi, luptând cu arma în mână şi cu gândul la Dumnezeu şi Patrie...
... celor care şi-au păstrat neîntinată onoarea şi au rămas oameni în orice situaţie...
... celor care au luminat neamul românesc, străjerul de milenii la hotarul dintre civilizaţie şi barbarie."
"Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.
Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate creştină ortodoxă şi de istoria neamului românesc. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei."
Culegere şi editare html : http://www.aprocescomunismului.com
http://www.angelfire.com/space2/carti/
Digitalizare pdf : Apologeticum
GRIGORE CARAZA
Nota mea: Grigore Caraza a fost arestat în 1949, la vârsta de 20 de ani, deţinut la Aiud şi eliberat în 1958. Apoi a mai suferit alte două condamnări, ispăşite tot la Aiud.
În 1980 părăseşte ţara, unde revine în 2001.
În 1980 părăseşte ţara, unde revine în 2001.
luni, 15 martie 2010
Despre DACI şi DACIA
|
miercuri, 10 martie 2010
Sugestie
Prietene,
Înapoi,
Mereu nemulţumit.
Învaţă
Privind spre soare.
Să treci,
Radios,
De la Răsărit la Apus,
Printre semeni,
Umbrele vieţii tale.
Căci copacul,
Umbra căruia
Vei fii tu,
Oricum aşteaptă,
Înflorind
În fiecare primăvară,
Să-i vii
La rădăcină
Şi să te învelească definitiv,
Cu petale ofilite,
De linişte.
joi, 4 martie 2010
Lecţia de sexologie
The
Daily Mail, citat de Rompres, transmitea recent:
Profesorii
din Marea Britanie nu vor mai avea voie sa folosească expresia "mama şi
tata" şi nu vor trebui să presupună că elevii au părinţi heterosexuali.
Începând
cu vârsta de patru ani, copiii vor fi familiarizaţi cu ideea că există şi
cupluri de acelaşi sex, iar profesorii trebuie să se asigure că elimină
atitudinile homofobe din comportamentul micuţilor, precizează noile directive
concepute de grupul Stonewall din Marea Britanie, care militează pentru drepturile
homosexualilor, notează tabloidul britanic.
Profesorii
vor trebui sa evite să le spună băieţilor "fii bărbat" sau să îi
acuze că se comportă asemenea "unor fete".
România
este desigur, ca întotdeauna, mult în urma statelor civilizate.
Legile
sunt ele bune, dar populaţia e retardată.
Iată
cum se petrec lucrurile la noi.
Ora de sexologie
Mai deunăzi am primit un e-mail mobilizator, cu următorul text:
Când a fost manifestaţia gaylor aţi preferat
să staţi în pat cu soţia (desigur,
anormal, femeie), în loc să ieşiţi pe stradă si să participaţi dezbrăcat.
Aveţi copii,
In conformitate cu legile
actuale, gayi au dreptul să predea la catedră.
La şcoală trebuie să li se
spună, copiilor, care sunt beneficiile de a fi gay.
Nu rămâneţi impasibili !
Acţionaţi acum !
Trimiteţi un e-mail pentru
schimbarea programei, la Inspectoratul Scolar !
Asociaţia « Homo,
hominis, erecticus »
Să mă prezint : sunt
inspector şcolar în comuna Poponetzu cam
Jos, înfrăţită după Revoluţie cu comuna franceză La Belle Cour.
Nu am treabă cu gayi, întrucât
sunt lesbian.
Profesorul care predă
sexologia în comună este un om foarte
serios, practică meditaţia MI SE de tip activ.
Eu însumi am fost martor la
şedinţele organizate de el în spirală pe paturi şi nu am avut nimic să îi
reproşez, ba dimpotrivă, am numai cuvinte de laudă.
Anul trecut, când am fost
avansat din cauza comportamentului meu ireproşabil de către Şeful de la secţia
de agrement, am asistat la una din lecţiile profesorului pentru obţinerea
gradului I.
Iată aproximativ cum a decurs
acea lecţie memorabilă.
Îl voi lăsa chiar pe el sa v-o
redea.
Dragi copii, azi avem lecţia
despre sexul frumos.
Rog fetele din clasă sa părăsească
imediat sala, întrucât le scutesc de această lecţie.
Ele sunt gălăgioase,
nesuferite si nu le văd rostul aici, printre noi băieţii şi fetiţele.
Fetele s-au bulucit bucuroase
spre uşă, mai ales că era primăvară.
Printre ele s-au intercalat,
ciudat, şi 2- 3 băieţi, dar profesorul i-a întors înapoi cu blândeţe :
deşi aveţi şi voi dreptate, rămâneţi în clasă.
Copii, voi face descrierea sexului frumos în aşa fel ca voi să
nu vă înşelaţi niciodată în viaţă şi să îl recunoaşteţi dintre alţi travestiţi
care mişună pe străzi.
În primul rând ce este sexul
frumos ?
Scrieţi : sexul frumos
este acea persoană indiferent de sexul aparent, cu care putem avea relaţii
sexuale. Punct.
Cum arată sexul frumos ?
Dictez : începem de sus în jos. Părul sexului frumos este de
obicei scurt. Uneori apare şi lung, dar legat cu un şiret murdar în formă de
coadă.
Avansând înapoi, spre partea
de jos a corpului, se remarcă un piept
musculos.
Ceea ce vedeţi pe stradă, sub
formă de 2 mingii de handbal, acelea sunt silicoane şi este bine să evitaţi
persoana cu dezgust.
Avem aici o planşe la
dimensiuni reale.
Ne interesează numai vederea
din spate, de aceea numai pe aceasta
v-am pregătit-o aseară, când exersam pe
viu pentru lecţia de astăzi.
La pregătirea lecţiei a luat
parte şi d-na, pardon, d-ul inspector aici prezentă.
Uitându-ne cu poftă la acest
minunat corp de pe planşe (aici, copii, fac o paranteză de cultură generală :
Leonardo da Vinci a fost un mare admirator al sexului frumos. El a mângâiat
mulţi băieţaşi intimi de vârsta voastră).
Să revenim la planşe :
remarcaţi pilozitatea excepţională, cu fire lungi şi groase ca de mistreţ, mai
ales pe spate, braţe şi picioare.
Dacă am avea şi partea din
faţă, care nu prezintă interes pentru voi, aţi observa şi o adevărată blană
care împodobeşte pieptul şi sub buricul.
Remarcaţi apoi sistemul
muscular.
Cât de armonios şi bine
dezvoltat este. Uitaţi ce deltoizi si
tricepşi au braţele, terminate cu degete grosolane, şi aici , mare atenţie,
nu subţiri ca nişte beţe cum au femeile, scuzaţi, am vrut să spun alţi oameni,
cu o dezvoltare degenerată.
Priviţi laba
piciorului : aceasta este plăcut să fie cât mai mare, adică nr. 48 sau 50
sunt de preferat.
Femeile, scuzaţi, adică alţi
oameni, au nişte biete lăbuţe scârbos de mici, care îţi amintesc de nişte
batracieni de mlaştină.
Apoi priviţi gambele
păroase : ce bine sunt reliefaţi muşchii gemeni, despre care v-am predat
la anatomia bărbatului.
La femei, pardon, la alţi
oameni, gambele sunt netede, fusiforme sau mai durdulii, amintind de aceiaşi
batracieni pulpoşi care orăcăie prin mlaştinile puturoase, trezindu-ţi scârba.
Să trecem mult iubitele mele
fetiţe, pardon, băieţi, la partea cea mai importantă, la labiile sexului
frumos, denumite popular aşa de sugestiv şi bombastic, ‘butchy ‘, în
ortografie engleză.
Acestea la sexul nostru
frumos sunt bine dezvoltate, proeminente şi muşchiuloase. Ele sunt concepute cu
măiestrie de Creator, având dubla funcţie de stat pe WC pe moale, cât şi de a
mă ţine eu de ele, ca de adevărate toarte, de te apucă o bucurie sublimă.
Atunci te simţi foarte
aproape de al nouălea cer, fiindcă bărbatul e primul creat.
Iar alte persoane, pe care nu vreau să le
pomenesc, sunt concepute dintr-o biată coastă.
Femeile, pardon, alţi oameni,
au şi ele aceste elemente, dar dispuse opus pe corp, anormal, şi mult, mult atrofiate, deşi ca număr
sunt mai multe, fără nici un rost.
Oricum te apucă greaţa numai
când te gândeşti la aceste miniaturi, ca orice rămas în stadiu de fetus
nedezvoltat.
În acest timp băieţii se cam foiau,
parcă neliniştiţi de ce auzeau, mai ales cei care doriseră să părăsească sala odată
cu fetele si încă vreo 5- 6. Câţiva, care făcuseră meditaţii acasă cu profesorul,
erau însă emoţionaţi de expunerea doctă
şi provocătoare.
Un băiat, din cei
dezinteresaţi, se uita pe furiş pe fereastra deschisă
În curte, pe o bancă, una din
fetele din clasă, se săruta cu un băiat, în timp ce peste ei cerneau petale de
flori albe din cireşul înflorit.
Profesorul se repezi, închise
geamul şi, enervat, îl dădu afară pe băiat :
- Nu ştii sa apreciezi
frumosul, măgarule. Degeaba îmi sparg pieptul cu tine. Afară !
Lecţia continuă, din ce în ce
mai interesantă şi educativă.
Ei bine, undeva bine ascuns
intre aceste imense labii, se află un orificiu rotund, curat, denumit eronat « anus ».
Voi insă sa-i spuneţi corect « vagin ».
Cum se ajunge, mai bine zis,
cum ajung eu în acest loc, veţi afla numai pe cale experimentală, în laborator.
El reprezintă punctul de unde
începe pentru băieţii normali, minunata călătorie cu sexul frumos şi tot acolo
se şi termină, ca si cum ar fi un circuit curistic, pardon, turistic.
Astfel se obţine împreunarea
celor două sexe, care de fapt este unul şi acelaşi, dar activ si pasiv.
Un ultim sfat :
Feriţi-vă de acele femei,
pardon, oameni, care poartă un fel de clopot denumit fustă, au şi faţa spână,
cu o piele subţire rumenă şi catifelată, ca o petală de floare, dar floarea e
de cactus.
Întrucât lecţia se apropie de
sfârşit, trebuie să închei cu ceva important şi esenţial pentru mine.
Ştiţi că şcoala noastră nu
are laborator de sexologie, acesta fiind şi singurul reproş al UE asupra
învăţământului românesc, nelegat de o practică valoroasă.
Spre binele învăţământului
românesc, eu am făcut eforturi interesate şi am organizat un asemenea laborator,
la mine acasă, la care vă voi programa câte 3- 4 pentru a pune în practică
lecţia predată astăzi, precum şi alte cunoştinţe
şi mai profunde.
Tot atunci veţi putea vedea
la mine şi partea din faţă a planşei, în varianta reală, din carne, cu
dimensiune variabilă.
Acest amănunt nu ar fi apărut oricum pe o planşe
din faţă, pentru că Ministerul Educaţiei face planşele castrate, motiv pentru
care am considerat ca nu ar fi prezentat interes pentru lecţia noastră de sexologie.
Rugămintea mea este să nu pomeniţi absolut nimic părinţilor voştri
despre lecţie şi nici despre experimentele din laborator, până la vârsta de 18
ani, când nu va mai trebui să le cereţi consimţământul pentru mariaj.
Atunci le veţi produce o
surpriză aşa de mare încât nici nu v-o puteţi imagina la vârsta voastră, ah cât
îmi place, de fragedă.
Veţi veni cu alesul inimii
voastre şi veţi pleda din gay, pardon, din greu, pentru a le obţine consimţământul
tatei şi mamei, aşa cum cere tradiţia noastră tâmpită strămoşească, pentru a vă
putea întemeia un cămin şi a intra şi voi doi în rândul animalelor, pardon, al
oamenilor.
De altfel şi d-na, pardon, d-ul
inspector va asista la lucrările noastre practice si va participa activ dar
pasivă, cu mare plăcere la ele.
Clopoţelul sună într-adevăr
de ieşire.
D-l profesor iese mulţumit ţinând
tandru la braţ pe d-na, pardon, d-l inspector, care îşi dăduse cu ruj pe buze,
cu speranţa de a avea mai mulţi băieţi, pardon, fetiţe, de acum înainte în
laboratorul lui echipat conform normelor UE, cu saltele pneumatice care te
saltă mai bine.
În curte dădu cu ochii de băiatul
şi fata care se sărutau tot mai pătimaş, dar se făcu a nu vedea nimic,
întorcând capul cu scârba şi scuipând în iarbă.
Întrucât vântul îi era
potrivnic, scuipatul ateriză chiar pe domnul inspector, pe decolteul adânc.
Cred, dragi părinţi, că e
foarte bine să transmiteţi toţi câte un
e-mail de aprobare la inspectorat, fiindcă îl voi primi chiar eu, inspectorul (staţi să
îmi şterg rujul de pe buzele gurii, e bine de precizat, în contextul de faţă) de serviciu.
Le voi duce personal la
Ministrul Educaţiei, care are un pat moale în birou, pentru a arăta că şi la
noi, părinţii au deja o atitudine conformă cu normele europene din ţările
avansate sexual.
A consemnat pentru dvs.,
Inspectorul Şcolar Bucă Marina, pardon Marin.
Inspectorul Şcolar Bucă Marina, pardon Marin.
PS: Din camera alăturată, unde era "laboratorul", domnul "profesor" se lamenta "ai, ai, ai, ai aaaaaaaaaa"şi învăţa "elevii" , cum să stea ca porumbeii (paloma), "cu curu, cu curu, cu curu", etc., folosind un fond sonor celebru, de sorginte sud americană.
miercuri, 3 martie 2010
Omul e singura fiinţă care îşi distruge casa
Imagini superbe din "Casa noastră- Terra".
O părticică din casa Omului (click aici) (video 8 min.)
O părticică din casa Omului (click aici) (video 8 min.)
marți, 2 martie 2010
Pretextul vieţii
Pe care cu eforturi îl fac,
Fluturându-l apoi
Mulţumit şi triumfal,
Îl fac ca să arăt celorlalţi că exist.
Este un pretext inutil,
O statuie veche
Neobservată,
Dintr-o piaţă vastă,
Printre trecătorii grăbiţi.
Sau un mic peşte
Pescuit spre seară
Dintr-un Ocean
Universal
De neînţeles.
Căci,
Orice aş face,
O respiraţie uşoară
Ca aceasta,
Un suspin,
Care abia ar clinti un puf de păpădie,
E tot ce lăsăm,
În definitiv,
În lumea aceasta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)







