După ce termină mulţumit, vizita de dimineaţă a bolnavilor, domnul doctor se apropie de geamul salonului, etajul 5.
Pe pervaz zăceau, pe spate, aşa cum se stă când eşti mort, zeci de muşte.
Una se mai agita pe sticla geamului, încercând să scape din salon.
Domnul doctor scoase fără grabă, din buzunarul de la piept, un spray de firmă şi stropi musca.
Aceasta căzu pe pervaz, lângă celelalte, bâzâi puţin chinuitor şi încetă să mai mişte.
Domnul doctor, avea ca pasiuni în viaţă, mila şi morala.
Iată ce gândea el, privind musca înţepenită pe spate, închipuindu-şi că se adresează audienţei din salon, care însă dormita ameţită de doctorii şi numai de filozofări nu îi ardea.
„Atunci când omorâţi o insectă şi vedeţi cum devine, un obiect cu picioare şi aripi rigide, care înainte cu câteva momente zbura, aţi dori să nu fi făcut gestul acesta.
Chiar dacă aţi omorât-o fiindcă vă deranja, sau degeaba, acum vă încearcă tristeţea şi remuşcarea.
Vă daţi parcă seama, că gestul dvs. a fost absurd de crud.
Înţelegeţi brusc, că aţi făcut ceva ireversibil.
Iar noi nu putem accepta ceva definitiv, atâta vreme cât suntem în viaţă, în care nimic nu e definitiv, mai ales ea.
Ne îndoim de orice act al nostru, imediat ce l-am făcut.
A acţiona, înseamnă a alege dintr-o infinitate de posibilităţi, una singură.
Dar întotdeauna, gândim apoi, că puteam face altfel, mai bine.
Iar acum, când privim insecta moartă, nu mai putem face nimic.
Şi asta ne duce cu gândul, că şi noi odată, nu vom mai putea reface nici un act.
Pricepem câteva momente, că Viaţa este una singură, fie ea a noastră, fie a unei gâze.
Viaţa şi Moartea sunt aceleaşi, indiferent de specie.
Indiferent dacă e vorba de un elefant sau de o furnică.
Cantitatea de viaţă este aceeaşi, deşi viaţa e calitatea la gradul superlativ şi nu depinde de mărimea corpului, sau de inteligenţă.
Viaţa este doar calitate,.
Instantaneu, acel univers mic dar intim al insectei, al celui omorât, care pentru noi este un mister, dispare definitiv, în neantul morţii.
Care or fi fost, oare, problemele acestei fiinţe?
Ce suferinţe şi dorinţe o fi avut ea, dar nu le-a transmis, iar acum nu le va mai transmite niciodată.
Fiindcă, deşi o insectă nu vorbeşte, tăcerea ei ascunde o trăire, căci, evident, a avut o voinţă proprie, cât o fi fost ea de rudimentară.
Dar odată cu viaţa ei piere, totuşi, un probabil mister.
Ne întristăm şi plângem, atunci când, în câteva secunde, suflul vieţii dispare şi lasă veşmântul ei gol, bun de aruncat la gunoi.
(există şi din cei care se bucură, însă)
Un cadavru este un obiect de care ne este teamă, fiindcă seamănă cu noi.
Se uită parcă la noi şi ne vorbeşte cum e, când vom fi obiect.
Cu picioruşele care adineauri alergau înţepenite de dispariţia pe undeva, sau peste tot, în Univers, a ceea ce noi avem şi numim fără să înţelegem „Viaţă”.
Parcă acea viaţă, pe care am curmat-o, trebuie să se fi dus undeva, şi parcă o simţim şi în apropierea noastră, înfiorându-ne.
………………………………….
Întins pe spate, şi eu, ca o insectă, pe o suprafaţă dură, aşa cum mi s-a recomandat obligatoriu, după ultima operaţie, am timp să reflectez şi să fac similitudini.
Dar să reiau, mai bine, întâmplarea, de la declanşare şi s-o duc până la capăt.
Într-o bună dimineaţă, m-am trezit cu o jenă la picior.
Era vorba de un deget, puţin umflat.
l-am forţat toată săptămâna să intre în matriţa ascuţită a pantofilor, până ce, într-o zi, s-a bos-umflat, şi a refuzat.
Era şi vânăt de indignare.
M-a obligat să merg la doctorul de familie.
(doctorul de familie, este acel doctor care se ocupă de familii.
De aceea nu are timp să se ocupe de membrii lor, separat.)
Am nimerit, pe seară, uşa cabinetului, luminată de bezna de pe culoarul policlinicii recent reabilitată.
După voci, am numărat, orbit de lumina întunericului, exact între 5 şi 50 de persoane, care aşteptau.
Doctorul era plecat să ia masa de 10 dimineaţa.
Am început aşteptarea.
Ziua şi noaptea.
Cu timpul, pe culoar, vocile au început să se rărească.
Bolnavii erau din ce în ce mai plictisiţi de viaţă.
O boală îndelungată, e cel mai bun remediu, să te saturi de viaţă.
Ce e drept, cei decedaţi erau ridicaţi operativ.
Când se ridica şi gunoiul.
Eu am avut laşitatea răbdătorului, să aştept, şi am trăit.
Şi am mai trăit.
M-am trezit strigat de ecou.
Nu mai era nimeni la cabinet, de mult.
Nici nu fusese.
O lumină mai orbitoare decât bezna, venea pe uşa cabinetului încuiată.
- Aveţi biletul de internare, am auzit o voce feminină bărbătească.
M-am ridicat de pe jos, în trei labe şi am plecat.
Pe a patra, cu bilet de internare, o târam, ca o roată blocată.
Era nefuncţională, cu ceva puroi (scuzaţi), însă numai până la gleznă.
Tot drumul, pe stradă, m-a condus o companie veselă de câini, dând din coadă.
Eram de al lor.
Mareşalul soios, de la poarta spitalului, a întâmpinat cu ambele picioare, gruparea noastră veselă.
( bronzat iarna, vara, primea o delegaţie revoltată de Cauboi murdari, cu lanţuri la gât şi senioare, cu fuste lungi şi parfum de cocină.)
Am profitat de amestecul de animale bipede şi patrupede şi am intrat.
Eram sigurul triped şi am fost protejat.
Nu am fost lovit, ci înjurat.
M-am aşezat în labele valide, la coada Camerei de Gardă.
Femeia de serviciu tocmai culcase doctorul.
M-a consultat chiar ea, cu mătura pe spinare şi mi-a dat biletul de internare.
Pe el era configurată schema de acces la salon: un şotron.
Am luat-o în serios şi am sărit pe scări în 3 labe, 8 etaje, de unde am coborât la fel la subsol.
Apoi am urcat la etajul 5.
(aceste exerciţii sunt obligatorii la internarea în orice spital.
Liftiera, din liftul blocat, urmăreşte executarea lor, cu cartea de vise pe genunchi).
Aici pe una din uşi , era mâzgălit un şotron.
Ezitând să intru, am sucit instinctiv, gâtul.
Până la urmă orice gât e făcut să fie sucit.
Fie de un doctor, fie din dragoste.
Pe uşa salonului de vizavi era aplicat un studio comod pentru 2 persoane în pat.
D-şoara care ieşea, încheia domnul doctor la pantaloni, cu mănuşi medicinale sterilizate.
Văzând atâta grijă pentru om, am revenit cu gâtul la normal, şi am păşit pe uşa cu şotron.
Înăuntru erau între 5 şi 50 de persoane.
Părea un semn bun.
Mai întâlnisem undeva exact acelaşi număr
Şi mai erau acolo 5 paturi.
.
Pe jos era desenat, cu dâre de pipi, de la pat la veceu, un şotron complet.
Aşa prevedea regulamentul spitalului, deplasarea prin salon a şchiopilor.
Toţi aveau la capul patului, un picior în perfectă stare, în loc de glastră cu flori.
Pe un ecran se derulau, cu litere roşii, anunţul încurajator pentru cei programaţi la operaţie: NO ANESTHESIC!
Am privit pe geam de la etajul 5.
Profitând de neatenţia mea şi de trecerea lentă a timpului la spital, negreala a suit tiptil pe picior, spre genunchi.
Păsări rapide fulgerau văzduhul nevăzut, din lumea de afară, care se crede, sau se preface, că este sănătoasă.
Forfotă şi veselie mare, jos, la intrare.
Maşini chiuind aduc noi şi noi dornici să trăiască în spital.
Comozii sunt aduşi în litiere, hrăniţi prin furtunuri subţiri , în somn, să nu se trezească.
Sau să nu se mai trezească.
Mă simţeam penibil în acel salon.
Nu aveam şi eu, ca ceilalţi oameni normali, un picior drept glastră.
Dar timpul trecea în favoarea mea.
Aveam un picior alb şi unul negru.
Într-o zi, pe ecran am văzut că se derula ameninţător sau vesel, depinde de curaj: ANESTHESIC!
Am luat-o la fugă, cu piciorul alb, respectând regulile şotronului din pipi.
Am sărit direct pe masa de operaţie, care, de bucurie şi de bătrâneţe, s-a prăbuşit.
M-am trezit purtat pe culoar, într-un cărucior.
Am fost băgat pe o uşă, pe care era afişat un ATV fără motor.
În sală toţi circulau de acolo-încoace şi înapoi, în scaune cu rotile descentrate, din generaţia 1905.
Fiecare avea 2 picioare, în bună stare, la capul patului, sprijinite de noptieră, drept glastre de flori.
Doar când se servea masa, le puneau sub pat, în papuci, sau la oală.
Şi de data asta, eram în inferioritate faţă de ceilalţi 5 sau 50, deşi beneficiasem de reuşita unei operaţii de mal praxis.
Rămăsesem cu un picior negru, din ce în ce mai gros, pentru şotron.
Am priceput de data asta, care era decizia lor pentru mine.
Singura posibilă.
De aceea eram acum în salonul de Ateveuri fără motor.
Situaţia mea era deja luată în seamă.
D-l doctor, atent, îşi propunea să mă trateze în continuare.
Domnilor din jur, întinşi pe spate, care mă ascultaţi atât de tăcuţi.
Şi dvs. care riscaţi să vă supăraţi, citind aceste rânduri, pline de farmecul vieţii de spital.
Ştiţi bine ce prost te simţi, când eşti altfel decât cei din jurul tău.
Am invidiat întotdeauna animalele, din acest punct de vedere.
Am văzut odată, o d-şoară, căţea, cam rea de muscă, fără un picior, care avea mare succes la un dulău superb.
El îşi riscase situaţia, sărind după ea, dintr-un Porsche roşu, de lângă o blondă.
De abia îl putea trage, sărmana, cu cele 3 picioare, traversând cu el la remorcă, strada plină de maşini.
Ba în jurul ei se foia un roi de pretendenţi.
Iar el, sufocat, nu se mai putea desprinde de amorul ei, cu toate eforturile.
Suflet de câine.
Nu de om bun, deh.
Dar să revin în salonul de Ateveuri fără motor.
Dimineaţa la ora 8 şi 3 secunde, intra grăbită femeia de serviciu.
Obiectele de pe jos, papuci, oale de noapte, sau picioare uitate, erau aruncate la Veceu.
Microbii o cunoşteau şi se refugiau imediat pe pereţi.
Şomoiogul vâjâind prin aer, lăsa în 30 de secunde, totul dezinfectat.
Treaba terminată, femeia pleca să bea, timp de 8 ore, cafeaua.
Cum închidea uşa, microbii coborau de pe pereţi, sau săreau de pe tavan, pe paturile care se văitau din somierele vechi.
Urma recuperarea obiectelor din veceu, rămase după ce ea trăsese apa.
Dispute se creau numai la recuperarea picioarelor.
Recunoaşterea se făcea după numărul la pantofi.
Aşa cum a fost recunoscut picioruşul Cenuşăresei de către Pinţ.
La ora 9 intra fumând elegant, doctorul, încheiat strâns la pantaloni.
Trecea distant pe la paturi, permiţând tuturor să îi bage mâna în buzunare.
Timp în care privea, distrat, Primăvara de afară.
O muscă abia trezită la viaţă, bâzâia pe geam.
Doctorul scotea spray-ul şi o omora.
Apoi gândea ceea ce am relatat mai sus.
Ajuns la mine, mi-am făcut curaj odată şi am întins mâna goală spre un buzunar.
Fără nici o intenţie rea, dar nici bună.
Mi-a dat peste mână şi m-a rugat răstit:
- D-ta, la Atelier.
Pe monitor se derula iar şi iar: NO ANESTHESIC!
Doctorul a ieşit nervos din salon.
Din buzunarul umflat de mâinile bolnavilor, a căzut un card Visa Electron şi o căpăţână de usturoi.
L-am urmat, într-un picior, negru, alunecând pe şpaga rotundă.
El a intrat în salonul cu pat dublu, fără să mă privească.
Doctorii în spital sunt foarte virili, indiferent de vârstă.
Am intrat în Atelier.
Era atelierul de tâmplărie umană.
Un doctor cu halat verde, de la Romsilva, cu un circular electric pentru copaci, m-a abordat din stand up.
Avea o mască pe faţă.
Scrâşnetul aparatului a chiuit vesel în tot spitalul.
M-am prăbuşit, retezat, pe spate, ca o muscă parfumată cu insecticid.
Operaţia a fost, desigur, o reuşită pentru fierăstrău.
Tâmplarul mi-a aruncat piciorul negru pe umeri, m-a ajutat amabil să mă ridic în mâini şi să plec.
Când s-a aplecat, i-a căzut din buzunar spray-ul de muşte.
- La sala de transplantaţi, a zis şi a închis uşa uşor, cutremurând spitalul.
Am orbecăit lipăind cu palmele goale, pe culoarul dat recent cu şomoiogul.
Gândeam filosofic:
- Doamne, de ce nu ne-ai făcut melci.
Melcii nu au nevoie de picioare şi nu cad pe pardoseala lunecoasă.
Pe uşa salonului unde eram mutat, erau desenate, emblematic, organe, desigur.
Spitalul avea un afişaj sugestiv, impus de UE.
Pentru bogaţii analfabeţi.
În salon, linişte mormântală.
Fiecare aştepta viu, să moară cineva.
Organe erau berechet, aruncate într-un colţ, dar nu se potriveau.
Mi-am pus piciorul negru la cap, drept glastră, am tras pătura peste cap şi am aţipit, aproape mort, câteva zile.
- N’Bomba, am auzit că strigă cineva, la patul meu.
Am ridicat pătura de pe cap.
Era un negru, cu un picior alb.
-Scuze, mi-a zis el, jenat, am crezut că sunt eu, înainte de operaţie.
Ieri mi-au tansplantat un picior de la un donator şi azi mă externează.
M-am uitat cu simpatie la piciorul meu alb, care ieşea pe uşă odată cu negrul.
Plecau amândoi în Ghana.
Dar, surpriză plăcută: profesorul de la Romsilva, nu se oprise cu circularul doar la picior şi intrase ceva mai sus.
Omenoşi, îmi ofereau un transplant, reparator.
De aia eram în sala de transplantaţi.
Dimineaţa, bine dispus, d-l profesor primea raportul, de la fiecare pacient, în buzunare.
Conform jurământului naivului Hypocrat.
A luat la întâmplare ceva din grămada de organe pentru transplant.
Ajuns la mine şi-a ferit buzunarul în care primise cardurile Visa cu usturoi de la pacienţi.
Fără a mă privi, mi-a aruncat o inimă în faţă.
De broască ţestoasă, de la salonul de vivisecţii.
Şi mi-a zis, vorbind singur:
- La Atelier, la transplant de ficat.
Nu mai descriu protocolul din sală.
În halat verde, am recunoscut profesorul.
Operaţia i-a reuşit.
De data asta au fost mult mai atenţi după operaţie.
Nu m-au lăsat să plec singur.
Mi s-a recomandat insistent, de către doi brancardieri, iar eu nu mă mai puteam opune:
poziţionare pe spate, pe suport de scânduri de stejar.
După care au pus şi un capac deasupra.
M-au scos în curte.
Pe capac a poposit prompt o muscă.
Pe iniţialele mele.
O cunoşteam din salon.
Reuşise să scape, pe geam.
Se bucura că ea scăpase de moarte.
.
Domnul profesor a văzut scena şi mi-a zâmbit complice.
Între noi, totul era lămurit.
A dus mâna la buzunarul cu spray şi a acţionat.
Apoi a plecat să viziteze bolnavii de la etajul 5.
Musca a luat, cuminte, poziţia pe spate.
Picioruşele i-au înţepenit.
M-am gândit, întins, sub capac, la vorbele nerostite de d-l doctor:
„Viaţa şi Moartea sunt aceleaşi, indiferent de specie.
Viaţa este una singură, fie ea a noastră, fie a unei muşte.”
Doar aripile mai vibrau, mişcate de boarea văzduhului nevăzut, vrând să comunice, cu ultimele puteri, misterul vieţii, înainte să se piardă pentru totdeauna.
În acel moment mi s-a părut că am înţeles Totul.
Cine e de fapt doctorul, cine e musca şi cine sunt eu.
Trebuia să comunic imediat.
Am bătut tare în capac.
Uşa cabinetului doctorului de familie, s-a deschis.
Lumina soarelui m-a orbit, după întunericul de pe culoarul unde aţipisem.
Pe uşă a ieşit un negru şchiopătând puţin.
Vocea de femeie bărbătească mi-a zis amabil:
- Poftiţi, d-l doctor vă aşteaptă.
Domnul doctor, în halat verde, proaspăt apretat, zâmbea complice:
- Luaţi, loc,vă rog.
A dus mâna la buzunarul de la piept, de unde a scos un stilou de marcă.
- Scuzaţi, a zis.
A deschis geamul şi a lăsat să iasă o muscă în văzduhul nevăzut.
- Ei, cum merge piciorul, dvs.? Orice mic incident, ne afectează viaţa şi abia atunci ne dăm seama cât ţinem la ea.
Poate mai mult decât ţine ea la noi.
Ne facem gânduri negre.
Dar dvs. nu trebuie să vă speriaţi.
În curând veţi putea să săriţi şi şotronul.
Am privit în jos, nu ştiu de ce, oarecum încurcat.
Pe podeaua din gresie albastră, ca văzduhul nevăzut, plăcile formau, parcă, un şotron.
De la geam, la uşă.
M-am ridicat, am mulţumit şi am plecat acasă, evitând pătrăţelele şotronului.
În stradă, Primăvară, soare, gâze vii.
Câinii comunitari m-au întâmpinat ca pe unul de al lor şi m-au condus, bucuroşi, până acasă.
