Fetiţa de pe banca din gară

                                                                                   

Ţii minte

Bunicule,

Când te rugam să mergem

Să vedem cum soseşte trenul

În gară?

                                                                                                                      
Ne aşezam întotdeauna

Pe o bancă,

Unul lângă altul,

Ţinându-ne de mână.

Din depărtare

Se auzea un fluierat sfâşietor.

Strângeam mâna ta osoasă,

Tremurătoare.

Parcă şi tu aveai o teamă.

Trenul se oprea scârţâind la peron.

O mulţime de copii coborau

Râzând,

Iar bătrâni,

Care terminaseră sejurul

În Staţiune,

Urcau trişti

În vagoane

Cu valiza grea a anilor.

Mâna ta se topea dintr-a mea,

Mi- a fost frică mereu de asta,

Iar uşa trenului, ca un capac,

Te-ar fi acoperit.

Mecanicul acelui tren ciudat

Îşi făcea atunci semnul crucii,

Trăgea semnalul sfâşietor de plecare,

Iar ultimul vagon s-ar fi pierdut

Cu tine

 În ceaţa Timpului.

Mă întorceam acasă

Sub ploaia cenuşie,

Singură,

Pe un drum care nu se mai sfârşea.

Bunica,

Plângea la geam,

Iar în casă

Lăcrima o lumânare.

Bunicul a plecat tare departe,

Mi-ar fi spus ele.

Dragă bunicule,

Mă gândeam strângâdu-ţi mâna,

Ca să nu pleci de lângă mine,

Voi reveni mereu

Şi te voi aştepta

Pe bancă

În gară,

La fiecare tren.

Iar când voi fi ca tine,

Dragă bunicule,

Voi urca şi eu valiza zilelor trăite,

În trenul vieţilor terminate.

Şi voi pleca,

Lăsând să aştepte,

Pe aceeaşi bancă,

Pe care odată am stat amândoi

Ţinându-ne de mână,

O fetiţă de 5 ani,

Singură,

Ca şi mine.

 ..................................................

Ne întorceam acasă amândoi,

Prefăcându-ne veseli,

Iar tu spuneai,

Pe drum,
Dragă bunicule,

Strângându-mă în braţe

Ca din senin,

Că mă iubeşti.

Baclavat, pardon, Baclaoreat

Ştire HotNews
Cum se aranjeaza un examen de Bacalaureat:
O stire informeaza asupra arestarii directorului liceului privat "Didactica Nova", Dorel Avram, acuzat ca a primit bani de la mai multi elevi pentru a-i ajuta sa promoveze examenul de Bacalaureat.
Pana aici nimic nou.
Nu este nici primul, nici ultimul in aceasta situatie.
La Botosani sunt anchetati, sub aceeasi banuiala, 68 de profesori.
Joi, 29 iulie 2010
................................................................................................................................................................
Eram în transă, cu capul limpezit cu 6 doze de praf de maximă puritate şi am perceput ca prin vis, cum mama mă extrage uşor, de pe banca din spate a gipanului Hammer, cadou de ziua mea, mă ia în braţe şi porneşte, cu paşi lansaţi de cămilă, spre o clădire pe care am simţit că o urăsc de la prima vedere , cu un bener, pe care scria „Mult succes la Baclavat”.
Am simţit că îmi revine greaţa de la baclava şi junghiurile naşpa din cap, care mă împung atunci când gândesc.
Legănat în braţe de înaintarea cu paşii elastici ai mamei, am rememorat cu ochii daţi elegant peste cap, până spre ceafă, ziua, cred, de azi, dar poate mă înşel.

Dimineaţa am deschis ochii frumos umflaţi, dublaţi jos de cearcăne babane, bineînţeles vineţii, cum sunt cearcănele respectabile.
De unde ştiu eu astea?
De la vipera de Jegoasa, care mi le-a şuierat la ureche.
(ceea ce Jegoasa nu putea ştii, era gustul greţos de baclava pe care îl aveam în gură şi junghiurile asociate din cap.
Astea două plăceri, apăruseră de ieri, instantaneu, ca reacţii adverse, după ce aflasem de examenul de Baclavat.)
Ce dracu căuta putoarea de Jegoasa în pat, când de serviciu noaptea aia era Amanda, nu ştiu.
Probabil făcuseră schimb de ture fără aprobarea mea.
Dar şi mai tare m-am enervat, când am văzut că lui Jegoasa îi lipseau chiloţii.
Mereu le-am spus la toate: umblaţi pe stradă, staţi picior peste picior prin discoteci, fără chiloţi, dar, când mă trezesc dimineaţa la amiază, să nu vă văd fără ei.
Nu vreau să privesc o imagine atât de confuză, cu intrări şi ieşiri multiple, că îmi poartă ghinion toată ziua.
De frica mea şi cu bunul ei simţ inexistent, Jegoasa s-a aplecat să-şi caute chiloţii de sub masă, sub pat, dar tot nu i-a găsit şi ce am revăzut m-a enervat şi mai tare.
Oricum chiloţii ei, cât un timbru ficsal, (sau fiscal, poate) erau greu de găsit pe întuneric şi praf.
Aşa că am rugat-o frumos îmbrâncind-o, să iasă imediat din casă, pe termopanul de la etajul 4.
Probabil jos s-a ridicat de pe asfalt foarte spirituală, ca spirit, că nu am mai auzit paşii ei, după bufnitura de oase rupte şi vaiet.
Apoi eu am luat pe nas micul dejun, format din 8 doze de praf alb de înaltă puritate, nu 6 cum am spus mai sus, greşit, scuze.
Am trecut apoi la mişcări fizice mai ample, decât gândirea profundă de până acum.
De exemplu m-am ridicat în popou.
Din nou nervi: chiloţii lui Jegoasa erau pe mine.
Probabil că beţiva încurcase astă noapte picioarele ei cu ale mele.
Apoi am pus picioarele mele cu chiloţii lui Jegoasa pe podea, am sprijinit cele 113 chile la 18 ani fără 3 luni, dar imediat ele şi cu mine ne-am prăbuşit.
Pe jos erau acele obiecte care mi-au făcut greaţă de când eram mic, cu pete de baclava, adică nişte hârtii legate în cotoare, denumite impropriu cărţi, deşi nu au trefle, tobe sau aşi.
Răvăşit pe jos, cu buze pe sânge, sau invers, nu ştiu, am citit pe coperte: Natematici, Franciză, Fistică, Pomană.
Nu am ştiut cine le-a adus, dar simţind mirosul greţos de baclava şi junghiurile în presupusul meu organ, capul, am înţeles că aceste efecte adverse sunt asociate cu cărţile astea, desigur cărţi din Talamuc, pentru examenul de Baclavat.
Mi-a venit normal să vărs, ca după vreo 18 doze pure şi m-am repezit la veceu, cu câteva foi rupte din cartea de Pomană.
Cu ochii spre gresia albastră ca cearcănele, am vărsat peste nişte poze de striperi bătrâni, sub care scria: Emin Esca, Bleaga, mArchezi.
Am terminat, bine dispus, de vărsat fierea mea dulce şi am apăsat clapa pentru apă.
Aceasta, amestecată cu un lichid acrişor împuţit mi-a năvălit în gura căscată de uimire: bideul, closetul pentru femei, schimbase poziţia cu closetul pentru bărbaţi, fără ştirea mea.
Probabil tot de la fundul putorilor de Jegoasa şi Amanda, care încurcă adesea closetele, aşa cum făceau ele la ţară, prin curţile vecinilor.
Teoria cu necesitatea chiloţilor de dimineaţă, era din nou verificată: îmi mergea din rău în mai rău.
Dar românii sunt aşa de proşti, că nu vor să ţină seama de nici un studiu sociologic serios.
Enervat mai rău şi tremurând de sevraj, am zvârlit pe geamul pe care fugise Jegoasa, Dumnezeu să o ierte, toate cărţile din Talmuc în capul lui Lepra, căţeaua cu părul lăţos.
Potaia, obraznică, a lătrat la mine de jos, cu voce răguşită, de fumătoare:
- Aoleo, ce faci măi mamă? Astea sunt cărţile pentru Baclavat! Eu ţi le-am adus. Stai cuminte, că vin sus la tine.
Pe uşă în loc să intre căţeaua Lepra, a intrat lătrând javra de mama.
Dar totuşi să vă lămuresc ce e aia Baclvatul: ştiu de la Mosadi, vecinul meu, că este o sărbătoare a lui, când mănâncă numai baclava după ce vine de la biserica lor, Sinai Conga, unde recită din Talmuc.
(Mosadi ăsta mi-a explicat odată, că lumea are nişte găuri negre, unde dacă intră ceva, dispare definitiv. Abia mai târziu, am putut să verific asta, chiar pe Jegoasa)
Baclavaua o serveşte în pat cu o fată proaspătă, după care are voie să se culce ori peste ea, ori sub ea.
Păi de aia mi se făcea greaţă când auzeam că trebuie să mă duc la Baclavat.
Ce, eu mai sunt acum de culcat peste femei şi cu chiloţii lui Jegoasa în popou?
Sau, şi mai rău, sub ele?
Mi se face iar greaţă.
……………………… ……
Întredeschid ochii cu grijă şi pricep că greaţa e de la mersul legănat.
Zicea ieri un puşti, pe stradă, că cămilele sunt corăbiile deşertăciunilor.
Mama înaintează mai departe triumfală, cu mine în braţe, spre clădirea pe care scria mare „Baclavat”.
Mi-am dat seama că nu poate fi decât Sinai Conga, deşi nu mai dădusem niciodată pe acolo, că eu sunt ortodox nepracticant.
Ea pronunţă, desigur ca proasta, greşit, în romanis:
-Mergem la „Baclaoreat”, sau cam aşa ceva. În fiecare carte e un plic cu 1000 de Euro, pentru protocol. Când intrăm, eu nu te las din braţe, să nu-ţi fie frică, iar tu dai cărţile cu material la profesori. Că doar tu dai examenul de Baclaoreat, nu eu.

Totul a decurs cum a zis cămila de mama.
Profesorii de Franciză, Pomână, Chindie după ce dădeam examenul cu plicul, îmi lingeau mâna (probabil ştiau şi că eu nu mă spăl pe mâini după closet).
După ultima materie trecută cu succes, preşedintele comisiei m-a luat el în braţe, ca să fumeze mama o ţigară, că era puţin obosită şi ea, deşi poate duce uşor un porc mai mare ca mine în braţe.
Cred că era şi emoţionată, fiindcă gâfâia ca atunci când se culcă cu tata.
Când mama i-a dat mucul ţigării să îl stingă, preşedintele m-a redat cu respect braţelor mamei mele, iar mie mi-a oferit un buchet de trandafiri, în care era ascunsă diploma cu nota la Baclavat: am văzut cu ochii mei 10,89.
……………………….

În avion spre insulele Canaliilor, în vacanţa de merit, cu diploma sub popoul cu chiloţii lui Jegoasa, de care nu am putut să scap, am cerut servitoarelor din avion, strigând clar, ca mama, în romanis:
Dă-mi fă o porţie dublă de „Baclaoreat”.
Nu m-am făcut de râs să zic „Baclavat”, cum ziceam înainte să iau diploma de la Sinai Congă.
Eram bine dispus, că mâncam fără greaţă şi dureri de cap Baclaoreat, în timp ce toată lumea din avion râdea spre mine cu gura până spre urechi.
Ce greu a fost examenul din Sinai.
Noroc că studiasem la veceu Talmucul la limba Pomană.
După aceea mama a chemat-o pe Amanda, să lingem baclavaua în pat toată noaptea, că am luat Baclavatul cu brio.
Mama a zis că după ce mă odihnesc puţin, 3- 4 ani, la Canalii, o să mă ducă în braţe, să dau reticenţa la babanatul facultăţii de stridii politice.
Da cu plicuri de 10.000, în fiecare din cele 12 talmude, iar diploma mi-o dă acolo domnul Rectus.
Vrea să fiu senator pe la 21de ani şi ceva, ca să mă duc la serviciu o zi pe lună, în ziua aia de leafă.
Da a zis că acolo o să mă duc singur, că sunt toţi numai oameni oameni unu şi unu şi nu fură decât de la alţii.

PS1: acum ne anunţă pilotul, că la Baclaoreat, vor pica peste 80 la sută, cred că nu avuseseră material destul la ei.
Mă uit în jos de la 10.000 de metri şi mă rog să nu fiu chiar eu printre cei 80 din 100 de pasageri care pică din avion.
Cine ştie în ce mocirlă ajunge diploma mea nouă, de sub popoul gol, de proaspăt baclavat la Sinai Conga şi viitor senator în stridii politice.
(chiloţii lui Jegoasa au dispărut, în sfârşit, probabil într-o găurică neagră, din alea din care zicea Mosadi că e plină lumea)

PS2: mai am o grijă, acum, înainte să adorm, fericit, zburând cu capul printre nori:
oare când voi revenii dintre Canalii, o să fiu şi eu canalie 100%, ca orice senator care se respectă numai pe el ?
Eu cred că da.

Reţeaua (de presă) "VÂNTU"

Reţeaua de presă "VÂNTU"
(episodul 1)

Un articol din ziarul Curentul, din 20 iulie a.c.

de

Dorina Lascăr

România lui Dan Diaconescu (de Andrei Pleşu)

În condiţii normale, despre Dan Diaconescu n-ar fi trebuit să ştim nimic. Inteligenţa lui nu depăşeşte marginile unei sprinţare şmecherii de Caracal, raporturile lui precare cu limba română se înscriu strict într-o funcţionalitate de duzină, înfăţişarea şi comportamentul lui pendulează între banal şi stînjenitor. Ar fi putut fi organizator de chermeze într-un tîrg de provincie, ar fi putut, în cel mai bun caz, să facă o carieră de activist în vreun consiliu judeţean din Oltenia. Dar pentru că sîntem în România, acest ins „fără însuşiri“ (cum ar fi spus Musil) a devenit milionar şi vedetă. Ziarele vorbesc de o avere aiuritoare (30 de milioane de euro, 2 Rolls-Royce-uri, un Bentley, 2 elicoptere, iaht, vile etc.). A fost premiat de Asociaţia Profesioniştilor din Televiziunea Română, dar şi de alţii, a fost şef la Jurnalul naţional şi la Cotidianul, face rating, vrea să se extindă pe piaţa internaţională, iar de curînd, după dramoleta cu arestarea, ameninţă că va candida la preşedinţie, în numele unui nou partid, botezat, nici mai mult, nici mai puţin, „Partidul Poporului Român“. Să fie vreun secret genetic? (Aud că tatăl milionarului nu e nici el de ici de colo: a trimis o scrisoare preşedintelui SUA, propunîndu-i să instaleze o bază militară americană la Caracal). Cum să-ţi explici un asemenea succes, cum să pricepi transformarea neantului în stea? Nu poţi decît să citezi un admirator al OTV-ului, care, pe un blog, îi spunea tandru patronului: „ieşti (sic!) cel mai tare!“. 

Dan Diaconescu nu are decît un singur criteriu: audienţa. Şi o singură abilitate: acomodarea la nivelul cel mai de jos al consumului public: cadavre pierdute, vraci providenţiali, scandaluri politice şi de familie, dezvăluiri senzaţionale. Prost-gust, trivialitate, sub-nutriţie intelectuală, hîrjoană calomnioasă, jeg. Justificarea? Lumii îi place. Lumea vrea! Lucrurile de genul ăsta îi plac, în orice caz, dlui Diaconescu. Ăsta e universul lui, dacă nu cumva mă înşel şi, de fapt, cînd nu e pe post, se dezmorţeşte niţeluş răsfoind Shakespeare sau Rimbaud. Da, lumea vrea tot soiul de ieftinătăţi, tot soiul de stimulente pentru viscere. Mă mir că nu vedem încă pe OTV execuţii în direct, seriale porno, copii torturaţi şi crime filmate „cu camera ascunsă“. Rating-ul ar deveni apocaliptic. Există, în fiecare din noi, o zonă inavuabilă de cruzime, curiozitate vicioasă, perversiune morală. A valorifica însă tocmai această zonă, a întărîta ce e mai rău în om, a face spectacol din mizerie, a convoca „publicul larg“ la o extatică bălăcire în lături e cinic, e iresponsabil, e ucigător. Sper că, din cînd în cînd măcar, Dan Diaconescu are mici insomnii, vagi nelinişti sufleteşti: în fond, e un periculos distribuitor de droguri, un instigator la disoluţie sufletească, la torpoare mentală, la sub-umanitate. 

Şi totuşi, ni se spune – o spune Dan Diaconescu însuşi – România se bucură să-i devoreze oferta. Am mai spus-o: nicăieri în lume (atîta cît pot vorbi din experienţă directă) nu există un asemenea post de televiziune. Există posturi comerciale, există emisiuni îndoielnice, dar nicăieri nu se îngăduie unui utilizator al eterului să livreze, zece ore pe zi, dejecţie pură. Nici o televiziune cît de cît responsabilă nu-şi invită spectatorii să savureze haznaua. Dacă însă România poate fi echivalată cu „fanii“ OTV, atunci avem dreptul să spunem că România este o ameninţare la adresa propriei ei siguranţe naţionale. Nu teroriştii, nu corupţia şi cu atît mai puţin presa în ansamblul ei. Ci România lui Dan Diaconescu. 

Aparut in Dilema veche, nr. 333, 1-7 iulie 2010

Telecinemateca "ODESSA ÎN FLĂCĂRI"

FILM DE CINEMATACĂ "ODESSA IN FLĂCĂRI"

“ Odessa in flacari”, realizat in anul 1942, intr-o coproductie romano-italiana este consemnat in istoria cinematografiei europene si nu numai, o capodopera a genului. Despre el ramasesera doar cateva cronici, unele consemnari, fotografii si afise.
Avand ca subiect drama refugiatilor din Basarabia, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, ca si a ororilor comise de trupele NKVD filmul a fost interzis dupa ocuparea tarii de catre Uniunea Sovietica, iar protagonistii acestuia aruncati in inchisori. Depus in arhivele cinematografiei, la fondul peliculelor cenzurate, deci total oprite nu numai de a fi difuzate, dar nici vizionate intr-un cadru restrans, multi ani “ Odessa in flacari” a figurat doar in registrul de evidenta al arhivelor, apoi a disparut din scripte. Dupa decembrie 1989, unii cercetatori in istoria filmului au cautat zadarnic sa dea de urma peliculei, investigatiile ducand la concluzia ca ea a fost confiscata de “ consilierii sovietici” din perioada ocupatiei, dupa care a fost scoasa din evidente, de catre Directia presei si tipariturilor, fosta cenzura. S-a mai descoperit ca Securitatea a dat ordin prin care s-a dispus distrugerea unor filme de razboi din perioada 1940-1944, considerate fasciste si “imperialiste”, dusmanoase “oranduirii socialiste”.
Capodopera cineatografica apartine regizorului italian Carmine Gallone, unul dintre cei mai renumiti ai timpurilor sale. Scenariul este semnat de dramaturgul Nicolae Kiritescu. “Odessa in flacari” urma traditia inaugurata de primul mare film romanesc din 1912, care omagia victoria trupelor romane in Razboiul de Independenta din 1877.
“Odessa in flacari” este o pagina vibranta de istorie, aratand lumii, in 1942, la Festivalul de la Venetia – unde de altfel a castigat Marele Premiu – ce inseamna ocupatia bolsevica si teroarea stalinista. Timp de mai bine de o jumatate de secol, despre acest film nu s-a pomenit nimic. Nici nu putea fi vorba sa se dea in vileag drama Basarabiei si a Bucovinei de Nord, atata vreme cat la Bucuresti se afla la putere un regim obedient Kremlinului.

Mătuşa Camara din Rusia

(Personajele sunt fictive ca şi întâmplările.

Orice potrivire cu realitatea, dovedeşte că imaginaţia noastră e limitată la real.)

 Locuiam singură aici, prin bunăvoinţa unui cuplu de oameni cu suflet.

Păcat că nu ştiam cum îi cheamă.

Ce fel de suflet, o să apeciaţi dvs.

Mă resemnasem cu Singurătatea.

Vremea nu o mai măsuram eronat , după ceas, fiindcă era deja Eternitate.

Iar povestea vieţii mele nu o mai redau.

Povestea vieţii o redă fiecare, doar în timpul vieţii, prin vorbăria de zi cu zi.

După aceea nu mai are nimic  de spus.

Povestea s-a terminat.

Când a fost adusă lângă mine rusoaica, tot de cuplul care a avut grijă de mine, nu pot să spun că mi-a fost indiferentă.

Suntem făcuţi ca, pe orice Lume ne-am găsi, să ne placă să fim vizitaţi, iar dacă ni se aduce o floare sau măcar o lumânare, ne simţim şi mai bine.

- Dragă, zice rusoaica, ce bine că ne-am stabilit definitiv la casele noastre.

Nu mai avem nici o grijă.

Eu tăceam şi aşa am făcut până la sfârşit şi după aceea, pentru totdeauna.

Dar ea şi-a dat seama că o ascultam, deşi rece.

Pe de altă parte, ştiam: dacă ni se întâmplă ceva, trebuie să povestim măcar odată cuiva.

Asta se pare că e valabil chiar şi după moarte, fiindcă uneori reapărem ca stafii.

Ce îmi spunea ea, am înţeles că nu mai spusese nimănui.

De ce, am înţeles spre sfârşit.

Eu eram o bătrânică, normal, singură, zicea ea.

Mă vizitau, pe rând, o vecină şi un vecin, soţ şi soţie.

Nici nu ştiam cum îi cheamă.

Nici chipurile nu le distingeam bine, prin cataracta ochilor,groasă de un deget.

Îmi aduceau un corn şi lapte.

-       Camara, au venit cornu şi laptele.

Băiatul nostru nu le mănâncă la şcoală.

Eu aveam peste 95 de ani de Şcoală a vieţii, la care nu se dă diplomă (mai bine că se falsifica şi asta) şi de aceea pricep bine Omu.

De câte ori venea, ea îmi ducea oala cu pipi la veceu, că eu o vărsam când o duceam singură.

Iar laptele era încălzit şi îndulcit.

Ştii cum e de la o vârstă: timpul ia o viteză din ce în ce mai mare, până te ia de  tot cu el.

Aşa că mă obişnuisem cu ei şi lăsam iala de la uşă deschisă, iar punguţa cu diamante şi actele terenurilor,le aveam sub pernă, în siguranţă deplină.

Oricum, nu mi se mai putea întâmpla, decât un singur lucru în viaţă, Moartea, ceea ce era din ce în ce mai normal la vârsta mea.

Ei veneau întotdeauna ziua, puţin după prânz.

Lipseau numai când băiatul arunca laptele că era stricat.

Ultima dată au venit  însă pe seară.

Şi amândoi.

Afară turna cu găleata, fulgera şi tuna.

Mi s-au părut puţin schimbaţi, chiar dacă nu le vedeam decât umbrele şi ceva din culoare.

Parcă el era mai voinic şi brunet,  iar ea blondă şi râdea degeaba.

Cum au venit au încuiat uşa.

El a venit cu două ouă şi a zis ceva de Cornu.

Ea a adus o sticlă de lapte şi a zis ceva de vacă.

Atunci am înţeles: el era d-l Cornu, iar ea d-na Vaca.

Mi-a părut bine că s-au recomandat, în fine.

Ea m-a ciupit de faţă.

El m-a palpat puţin pe gât.

Am simţit că aveau mănuşi de cauciuc.

Erau reci.

Ea a văzut oala cu pipi şi a aruncat-o cu piciorul sub pat, unde s-a vărsat.

Afară era deja noapte.

-Camara, a zis ea, ţi-am adus foaia de trastament.

Trebuie să o semnezi.

 Eşti decompensată sută la sută.

Într-adevăr, titlul era Trestament.

Foaia era deja ştampilată.

Erau cantităţile şi apoi medicamentele.

Am citit de exemplu acolo , 5 Tablete de Şagal, 2 Tablete de Picaso, 1500 Grame de 24 K şi 100 ha, ha, ha la Corbeanca, au râs ei.

Zice ea: semnează aici, jos.

A da, era corect scris, probabil costul reţetei:

Un milion EU şi am semnat sub eu.

El parcă nu mai era încordat.

Au devenit, brusc, amabili.

-      La culcare, mătuşă Camara, zice ea, după care m-au luat pe sus, aruncâdu- mă  ca pe un manechin pe  pat.

Mi-au îndesat un pahar  cu lapte rece de vacă, cu picături amare, „pentru inimă”, a zis ea rânjind degeaba.

Mi-a potrivit perna peste faţă, (punguţa cu diamante au spus că o ţin ei, că mă glodeşte), ea, iar el a început  să îmi consulte tot mai strâns gâtul, cu ambele mâini, cu mănuşi reci de cauciuc.

Am visat o clipă ce bine o să îmi facă Trestametul pe care l-am semnat şi m-am trezit, uite, lângă tine.

Ce liniştită sunt.

Nu mă mai dor oasele.

Parcă am întinerit.

Nu mai fac nici măcar pipi.

Eu m-am gândit atunci: tare proastă e şi Rusoaica asta.

Nici nu ştie pe ce Lume trăieşte.

Doar că povestea ei semăna perfect cu a mea.

Acum ştiţi, deci şi cum am ajuns eu aici.

Stăteam una lângă alta vecine pe veci, despărţite de o rădăcină adâncă de stejar.

De deasupra, prin covorul de frunze uscate al pădurii, se auzeau vorbe şi paşi.

O frântură de conversaţie, şoapte, săruturi.

Stejarul a început să se clatine ritmic deasupra noastră, mişcare care se transmitea şi rădăcinilor de lângă noi.

Cei doi gâfâiau, ea ţipa uşor…

Am simţit că dacă ar mai fi putut, vecina mea veşnică, ar fi încercat o emoţie..

Apoi totul s-a liniştit:

Un bărbat şi o femeie vorbeau:

Femeia, sensibilă, zice:

-       Ce moştenire frumoasă e  Corbeanca. Păcat că o vindem.

 Vai dragă, dacă ştiam că ne oprim chiar aici, aduceam şi o lumânărică, să o aprindem la rădăcina stejarului.

(la rădăcina au lăsat totuşi un prezervativ)

La care Rusoaica îmi şopteşte, parcă:

-       Ia auzi tu! d-l Cornu şi d-na Vaca!

Da, da, pe Trestamentul meu  erau şi 100 de ha ha ha pădure de Corbeanca!

Rusoaica -Camara reuşise să povestească cuiva, ultima ei întâmplare.

Că nu te linişteşti nici moartă, până nu povesteşti măcar odată ce ţi s-a întâmplat.

(Vorba cuiva, „trăieşti doar ca să îţi povesteşti viaţa”).

Chiar dacă nu va mai afla nimeni niciodată.

Nici chiar procurorii cei curioşi.

Între noi s-a lăsat pentru totdeauna tăcerea, fiindcă nu mai aveam nimic de povestit.

Eu eram acum satisfăcută: aflasem care era numele binefăcătorilor mei; fuseseră nepoţii mult iubiţi, orfani, pe care îi crescusem de mici.

Probabil că, la plecare, ei au mângâiat miloşi stejarul de deasupra noastră, ca pe un monument  funerar respectat, fiindcă rădăcina care ne despărţea, a vibrat, ca o un semn de adio al unui braţ subteran.

Paşii şi vocile s-au îndepărtat, iar noi am tăcut definitiv: eram secrete îngropate pe veci.

Liniştea adâncului pădurii Corbeanca, ne va ocroti de-apururi pe toţi: şi pe noi şi pe ei.

Monumente din Rommânia

Biserici din Timişoara
(Vizionare Panoramică)

Nişte rataţi...(text de Andrei Pleşu)

Noi astia care visam mii si mii de euro salariu, noi astia care avem mii de euro, dar ne-am mai dori 1.000 in plus, noi astia care am terminat o facultate din 2000 incoace, noi astia care renuntam la facultate pentru job, noi astia licentiati, masterizati si doctorati pe banda rulanta, noi astia care lucram la o multinationala, noi astia care avem telefoane mai scumpe decat tot salariul parintilor - pe 2 luni, noi astia care nu mai avem timp in afara jobului, noi astia, corporatistii in devenire si in general,... suntem toti o generatie de ratati.

Suntem ofticati din orice, suntem morocanosi, posaci si ne punem picaturi cand avem ochii rosii. Ne enerveaza cei care sunt la fel de suparati ca noi, ne enerveaza si cei diferiti. Injuram mult, dar suntem credinciosi. Salvam Rosia, Vama, natura si tot ce mai e de salvat printr-un mail sau o plimbare intr-un weekend cu masina pana acolo. Ne pasa de tot ce e "eco", de viitorul copiilor si al omenirii, dar avem becuri aprinse non-stop si un motor de 2.0 litri la masina.

Lucram in nestire, visam promovari si un bonus la salariu, dormim putin, fumam, bem cafele si energizante de ne zapacim creierii, dam banii pe prostii, pe jucarii care sa ne dea inca putin timp, pe mese proaste in restaurante costisitoare, dar aproape de job. Ne cumparam masini mai scumpe decat ne-am putea permite doar pentru iluzia apartenentei la o clasa sociala creata artificial, ne imbracam cu haine idioate, incomode, care nici nu ne stau bine - la fel ca toti cei din jurul nostru.

Ne cumparam apartamente fara sa le vedem in nu-stiu-ce-complex ca-o-conserva la cativa kilometri de oras. Platim rate 50 de ani de acum incolo. Dormim putin, ne doare capul, ne tremura mainile, ne promitem ca vom avea mai mult timp pentru noi, ca vom face mai multa miscare, ca vom sta mai putin in fata calculatorului, ca vom merge intr-o zi pe jos.

Ne place jobul pe care il avem, corporatia e mama si tatal nostru, corporatia tine loc de familie, de prieteni, de iubiti, de amanti, de tot, ne da bani pentru tot ce vrem sa cumparam si asta e tot ce conteaza. Nu stim alte reguli in afara corporatiei, nu ne intereseaza altceva, nu vrem altceva. Ne simtim impliniti. Nu stim altceva in oras decat drumul spre job, inapoi spre pat si vreo 2 cluburi. Nu vizitam nimic decat in team building.

Pentru ce? Ca sa ajungem niste legume terminate la nici 40 de ani? Ca sa ne facem scrum inca inainte de a incepe sa ardem? Pentru a ajunge intr-un pod imaginat al unei ierarhii sociale?

Ce o sa raspunda copiii nostri, stiind ca toata viata nu am facut altceva decat sa ne gandim cum sa platim rate, cand vor fi intrebati ce suntem noi?

Niste ratati...

Pamela Anderson şi la Bucureşti !!!

( II )

.................................................

R: (scuipă repede în batistă) Cu adevărat Superordinar! D-ră STRIPY, aţi avut ceva dificultăţi în acomodare?

STRIPY: am făcut operaţia de o săptămână.

A reuşit perfect.

Am început serviciul pe Centură.

A doua zi a trebuit, în pauza de muncă, musai să merg în tufiş.

Am ieşit cu o bucă de 60 şi una de 140, de la un ţânţar.

Turcul m-a luat la şuturi în ambele buci.

A patra zi, un ţigan focos, m-a muşcat de un piept.

După un fâsâit, acesta a dispărut (pieptul).

Rromul a scuipat un dinte.

Nimerise un ventil.

A muşcat de dincolo.

A scuipat un alt dinte.

Am rămas 60- 60- 120 şi 5 futzi şi nimic (am fugit, fără pantofi, că incii de la pantofii cu cuişoare îi am.).

A cincia zi am stat la gonflat.

A şasea zi, la intrarea în lizieră am alunecat pe o flegmă turcească.

Am sărit în sus,  de 7 ori futzi.

La revenire pe sol, ventilele au cedat cam brusc.

Turcul a chemat salvarea, când m-a văzut cu  120- 60- 60 la 5 futzi cu un ici.

A şaptea zi şi noapte am stat cu specialistul în pat la gonflat.

A mers foarte bine.

A fost mulţumit şi el.

A opta zi am venit aici cu Mr. FAQ ME, vreau să zic, FAQ YU.

Totul e perfect pus la punct.

R: Cu adevărat stupefiant!

Care este costul acestei minunate intervenţii, Mr. FAQ ME, please?

Mr. F: pentru România, preţul promoţional: opt mii dolari pe ventil, şi cinci mii  gonflarea.

Prima gonflare e suportată de noi, iar celelalte, după cum aţi văzut, survin foarte rar.

Sunt necesare doar dacă aveţi un coş pe ţâţă sau popou şi îl înţepaţi cu un ac.

La alăptare atenţionaţi bebeluşul să nu tragă aer fals pe nas.

De asemenea dacă sunteţi constipată, nu trebuie să vă scremeţi, să nu cedeze ventilul.

Mai bine renunţaţi 10 - 12 zile.

R: Vă mulţumesc foarte mult.

Cititoarele noastre vor da chiar din seara asta năvală la cabinetele Bba Ltd, LA, USA de la etajele 6 şi 9, care va fi construit în 2075.

Doriţi să completaţi expunerea dvs.?

Mr. F: am păstrat la urmă ultima noutate, de care a beneficiat  şi d-ra STRIPY.

E vorba de vaginul contractil.

Este cunoscută deficienţa vaginului natural, nu mai insist.

Vaginul contractil pe care îl montăm, este confecţionat din material special: pungă super dură de plastic, livrată de fast fundurile  Mc Donald s.

El este prevăzut cu soft cu comandă wireless din pleoapă.

Partenerul crede alt ceva în  timpul serviciului, privind cum i se face galeş cu ochiul, beneficiind de fapt de contracţiile telecomandate, dar profesionist gândite.

Dispozitivul se montează la orice weceu de peştele dumneavoastră.

Costul promoţional: zece mii.

Bonusul nostru: o cutie cu 12  piei fine de broscuţă de Butimanu, care se montează, pentru violatorii mai timizi, care doresc prostituate virgine.

Aceasta e şi dotarea de care beneficiază în acest moment Pamela Anderson, conform unor surse foarte apropiate.

Accesibilă acum şi în România.

Voi trece la o demonstraţie cu  d-şoara STRIPY.

Vă rog  filmaţi.

R: nu acum, nu cu ea, vă rog,  FAQ ME, pardon, Mr. FAQ YU!

Mai bine veţi face demonstraţia  direct pe mine, după operaţie.

Nota reporterei (ultimele ei impresii): Ne-am ridicat de pe closetele din carapace de Galapagos şi am tras apele.

I-am adus aminte lui STRIPY, care, distrată, uitase, să îşi reia chiloţii.

Putea să răcească.

(Aşa e obişnuită ea, când e grăbită de alt client.)

Peştele o punea absentă pe Centură.

A ieşit ţinându-se de ventilele de la sâni, iar cele de la fund i le ţinea Mr. FAQ YU.

Sprayul sub presiune era mai mult de jumate ieşit din buzunarul lui de la spate.

Cu groază văd flaconul….şi ţip:

- Atenţie, Mr. FAQ Noi, sprayul, sprayul cade pe gresia marmorată de Ruschiţa!!!!

Atât am mai scris pe ciorna reportajului, după care toţi am început să luăm înălţime spre stratosferă.

Ciorna reportajului s-a ridicat în văzduh odată cu mine, apoi mi-a scăpat din mâna volantă, eu mi-am continuat zborul dezintegrată, iar ciorna a revenit, planând uşor în groapa unde adineauri se ridicau cele 69 de etaje, care se vor construi în 2075.

………………………………

NOTA Revistei „Utilizări ale aerului comprimat în Mileniul 3”:

Azi la amiază o explozie a distrus etajele 6 şi 9 ale  buildingului de 69 de etaje, proiectat pentru 2075 în piaţa Mamelarii Foarte Mari din Capitală.

O groapă cască acum acolo gura ei hâdă, fără dinţi.

Pe fund am găsit o ciornă de reportaj (redată cu evlavie mai sus), 3 colace sparte de carapace de ţestoasă şi 12 piei uscate de broscuţă de Butimanu.

Fiind vorba de o aplicaţie de Mileniul 3 a aerului comprimat, textul se integrează perfect în  profilul Revistei noastre.

Împrejurările tragice în care au pierit protagoniştii epocalei invenţii, decedaţi înainte ca aceasta să fie aplicată şi în România, considerăm că merită cu prisosinţă omagiul nostru.

Cel de sus să-i odihnească exact acolo unde le este locul:

Reportera, Mr. FAQ YU O’ POULOS şi mai ales, virtuoasa d-ră STRIPY.

Vrem să credem că spiritul ei, în cazanul unde se odihneşte, are tot 140, 60, 140 şi 5 futzi ici, pardon, inci cum este corect, aşa cum avea când era printre noi pe Centură.

PS: ieri o personalitate blondă, într-un Rolls decapotabil şi alb, a vizitat, în costum de baie invizibil, locul unde au sfârşit eroinele utilizării aerului comprimat în scopurile nobile ale implantului mamelar.

Ea a declarat, emoţionant, după ce şi-a picurat cu o pipetă pe obraz, lacrimile naturale de glicerină, de care nu se desparte nici la weceu:

„Posteriorul, pardon, posteritatea doamnelor din generaţiile viitoare, va beneficia de curajul şi eroismul celor zburaţi de aici.

Apoi mergând pe Centură, a parcurs-o noaptea plângând, în semn de omagiu alături de celelalte eroine,  de turci şi de rromi, în memoria neuitatei noastre STRIPY.

Nu a acuzat incidente cu ventilele.

Toţi au fost de acord că lucrătoarea era chiar Pamela Anderson în persoană.

PS: anunţăm pe această cale, cititorele noastre şi prietenele lor, că, având în vedere incidentele recente, vom prezenta în curând soluţia cu hidrogen.

Acest gaz nu explodează în contact cu gresia de Ruşchiţa, este şi mai uşor decât aerul comprimat şi, poate ce este mai important, se poate folosi şi la bărbaţi.

El majorează la nevoie, de pînă la 3 ori, aparatul lor, oricât de minuscul ar fi.

Există doar un mic inconvenient: fumatul este absolut interzis în încăperi, din cauza pericolului de explozie a organelor pline cu hidrogen.
În rest, totul este pus perfect la punct.

Vom reveni cu amănunte şi tarife.

Pamela Anderson şi la Bucureşti ?


( I )

Sunt Redactor- şef al revistei „Utilizări ale aerului comprimat în Mileniul 3”

Reproducem textul de mai jos în revista noastră cu tiraj excepţional, mărit la 1 exemplar, ca o datorie de onoare.

Tragedia care a lovit definitiv revista „Super beauty XXX”, cu tiraj invidiat de noi, de 2 exemplare, a fost deplânsă de  toţi cei 2 cititori, ca şi de mulţimea colegilor  de breaslă (adică subsemnatul).

Motivele care au făcut imposibilă publicarea textului, în prestigioasa revistă, le veţi afla, vai!, după eventuala parcurgere a acestuia, asta dacă nu v-aţi speriat deja prea tare.

Reamintim că Revista „Super beauty XXX”, se adresa doamnelor imature de la  18 la peste 90 de ani.

Rugăm respectuos cititoarele, să respecte indicaţia de vârstă, ca şi cea de imaturitate.

Iată textul integral, atât cât a mai apucat să fie scris de Reporteră, înainte ca nenorocirea iremediabilă să se producă:

………………………..

REPORTERA: Ne aflăm la etajul 69 din blocul  care se va construi în Capitală în anul 2075 în piaţa Mamelarii Foarte Mari.

Redacţia noastră ocupă etajele 6 şi 9,  construite deja, ale  impresionantului building.

Suntem în weceul de protocol, cu gresie marmorată de Ruşchiţa, aşezaţi comod pe closetele balansoar, din carapace de Galapagos din plastic.

Când şi când, aleatoriu, ne rostogolim în faţă şi în spate cu picioarele spre tavan, revenind la podea, insistăm cu precizarea, care va fi fatală, de gresie de Ruşchiţa.

Participă la discuţii:

1. reprezentatul în România al Beauty by air ltd, (Bba) din LA, USA, Mr. FAQ YU O’Poulos (tata- irlandeză, mama- velş- sic!) şi:
2.  domnişoara STRIPY, euromodel internaţional.

REPORTERA: Mr. FAQ YU O’Poulos , recent, la televiziune, Pamela Anderson a apărut cu doi sâni, de dimensiuni excepţionale şi pentru ea.

Este impresionant.

A fost pomenită corporaţia dvs.

Am dori amănunte.

Mr. FAQ YU: sorry, sunt confidenţiale.

Pot doar să precizez că nu este vorba de implanturi cu vetustul silicon.

R: Oh, oh, aţi spus vetustul!

Puteţi detalia pentru cititoarele noastre?

Mr. F: De acord.

E nevoie de un minim de elemente tehnice pentru a înţelege noua concepţie.

(Chiar dacă nu le veţi înţelege, fiindcă nu se predau în clasa 4a, pe care, cred, aţi absolvit-o cu eforturi lăudabile pentru repetenţi, nu e nici o pagubă.)

Este cunoscut de orice fizician că fiecare material are o căldură specifică proprie.

Adică, la o anumită temperatură, un material se încălzeşte şi se  răceşte mai repede decât altul.

Este şi cazul siliconului faţă de ţesutul mamar sau fesier.

Pe timp de ger, siliconul se răceşte mai repede decât ţâţa, iar pe vreme toridă el devine mai fierbinte decât popoul, scuzaţi, de exemplu.

Vă daţi seama ce disconfort.

La alăptare, iarna, laptele este supt la o temperatură sub 0 grade, îngheţat, iar vara, în clocot, de către bebeluş, acel corp străin care apare uneori, la cele dintre dvs., care au avut un raport heterosexual, protejat neglijent.

Probabil în timpul eforturilor alternative, citeau o revistă porno.

Implanturile fesiere, sau de popou, cum spuneţi dvs. în România, atât de poetic, sunt dificil de suportat: iarna şezi pe un bloc de gheaţă, iar vara pe o plită încinsă, ca la spectacolele comice pe rug organizate de Inchiziţie.

Nu mai vorbesc de faptul că siliconul e greu, un fel de mercur.

O ţâţă cu silicon atârnă cu 4-5 Kg mai mult, iar o bucă (plural- „buci”), cu 8 kg mai mult, decât aceleaşi elemente corporale în stare pură, dup duş.

O povară chinuitoare, deci, suportată de  frumoasele noastre, numai pentru a fi pe placul bărbaţilor însuraţi, uşuratici.

La fiecare juma de oră ele sunt obligate să fugă la toaletă să îşi susţină ţâţele cu palmele, sau, mai bine, să găsească un bărbat  prostuţ, pentru acest serviciu.

Iar de aici, fel de fel de interpretări răutăcioase la serviciu sau la cinema.

R: Superordinar! Aşa este, o pot confirma şi eu, am strigat, răsturnându-mă cu picioarele spre tavan cu closetul de carapace cu tot.

Ceilalţi doi m-au imitat instantaneu.

Am văzut toţi cât suferă prezentatoarele TV.

 Ele nu fac copii din cauza ţâţelor cu temperatură variabilă.

De durere icnesc mereu „hi-hi-hi”, sau se îmbrăţişează cu oricine din public pe scenă. 

Explicaţi-ne, vă rog, soluţia revoluţionară a  Bba Ltd, LA, USA.

Mr. FY: OK. Ea e bazată pe o observaţie simplă, ca toate marile invenţii.

Aerul, ţesutul feminin, inclusiv celulita şi coaja de portocală, au aceeaşi căldură specifică!

De faţă aici e d-oara STRIPY, echipată de serviciu.

O voi ruga să se dezbrace deci şi de chiloţi.

De altfel nici nu trebuie rugată, ea este cea care se roagă.

STRIPY, te rog.

STRIPY: Oh, Doamne, 7 ani am avut silicoane  .

De la 12 ani.

Parcă ajunsesem deja în Infern.

Dimensiunile mele la 12 ani, erau 60- 60- 60, înaltă de 4 futzi (nu am mai transformat fuzi în picioare, că e mai comod şi e sigurul cuvânt american pe care îl ştiu)

Cu silicoane aveam 120- 60- 120, tot de 4 ori futzi în înălţime.

M-am prezentat cu un peşte de mână şi am fost operată în iu es ei.

Acum, la 15 ani, am 140- 60- 140 la 5 futzi cu un ici (adică, pe româneşte, cu un deşt.)

Sunt o femeie uşoară de 48  chile!

Mr. F: (D-ră, daţi, please,chiloţii la mine, că tot trebuie să mă şterg la nas, fiind răcit) observaţi pe acest corp superb, avem la fiecare ţâţă câte un ventil, la fel pe fiecare bucă de popou, cum se zice la dvs.

Noi venim cu un spray, cu aer pur, prelevat din centrul Los Angelosului, unde sunt şi sonde de petrol, suficient ca volum, pentru toate ventilele.

Sprayul e confecţionat din sticlă, presiunea e de 102,3 atmosfere tehnice.

El nu explodează decât dacă  vine în contact cu gresia de Ruşchiţa, care însă nu se găseşte decât în România, pentru tot Globul.

Deci la noi nu e nici un pericol.

Sprayul se livrează în minim 5 zile de la comandă.

Gonflarea e făcută de specialistul nostru, cu discreţie, în orice locaţie pe teritoriul UE, USA şi Canada

Centre speciale sunt deschise pe Centură la dvs. şi în cartierele de specialitate din Hamburg şi Amsterdam.

Gonflarea durează de la 1 la 24 de ore, în funcţie de dimensiunile dorite.

Singurul incident, minor, este explozia sprayului, care poate dărâma o casă de 69 de etaje.

Din modestie, d-ra STRIPY, care lucrează pe Centură, nu spune că activitatea i s-a triplat, atât la turci cât şi la rromi.

Ca dovadă, a contractat o formă uşoară de HIV la limbă.

Dvs.v-aţi pupat cu dânsa, dar HIVul ei nu se ia în încăperi închise.

E HIV de Centură.

(va contiuna după pauza mea de gonflare)

Democraţie, Tiranie...

Democraţie: regimul în care ai voie să spui că trăieşti în Tiranie.
Tiranie: regimul în care trebuie să spui că trăieşti în Democraţie.

"Evoluţie" după "Revoluţie": român- rromân - rrom- ţigan...

Rrom în palatul său...

„Ceandalaua” ca destin istoric Adrian Majuru

Moto: „Toată lumea se va înţigăni, chiar de vom umbla numai în maşini şi vom mânca numai icre negre!” (I.D. Sîrbu, 1956)
(Notă:ID Sîrbu, scriitor român, 1919-1989, persecutat de comunişti, închis 7 ani, etc.- vezi wikipedia http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Desideriu_Sîrbu)

Se pare că această profeţie a scriitorului I.D. Sîrbu, detaliată în romanul său „Lupul şi Catedrala”, a început să prindă contur de când cu promovarea cuvântului „rrom” în detrimentul milenarului „ţigan”. În toată copilăria mea nu am auzit vorbindu-se decât despre ţigani, iar această periculoasă şi forţată substituire, cu lungă trimitere, dintre român şi rrom, a explodat artificial după 1990.

Foarte interesant căci în tot arealul european nu avem nicăieri cuvântul „rrom” care să-i desemneze pe ţigani: în spaniolă avem Gitano; în italiană, Zingaro; în franceză, Gitane; în sârbo-croată, Ciganin; în slovenă, Cigan; în maghiară, Cigány, în poloneză şi rusă, Cygan; în limba turcă, çengene. Cuvântul românesc Ţigan derivă din slavul (a)Ciganinŭ (Al. Ciorănescu, 2002). Aşadar, popoarele Europei au cunoscut simultan povestea unei populaţii unice, cultural şi comportamental.

A existat în istoria noastră o categorie socială mai de plâns decât aceea a robilor ţigani. A fost starea de „rumânie” din spaţiul muntenesc echivalentă cu iobăgia. Aristocraţia liberală de la 1848 a ales să evacueze starea de „rumânie”, care, deşi a fost desfiinţată încă din 1748 prin reforma lui Constantin Mavrocordat, mai trebuia alungată şi din sufletele oamenilor, or, codul civil nu era de ajuns. De aceea au ales să numească tânărul stat creat la 1859 România, după o scurtă perioadă de coabitare moldo-valahă. Cu toţii deveniseră români, egali prin lege. Astfel, cuvântul „ţigan” ar trebui asumat, şi nu înlocuit cu un periculos subterfugiu lingvistic.

Dincolo de aceasta se află ceandalaua ca destin istoric. Termenul nu este cuprins în dicţionare. Este mai degrabă circumscris unei istorii care vine de departe, dintr-un alt areal cultural, pe cale a se împământeni pe meleagurile noastre.

Potrivit unor opinii, ţiganii noştri ar fi sosit pe filieră otomană. În timpul campaniilor militare turceşti din secolul al XIV-lea şi până la asediul Vienei, şatrele erau adevărate accesorii de îngrozire a duşmanului. Stăteau ascunse în spatele trupelor de avangardă şi urlau, zbierau, băteau în talere de metal, pentru a da senzaţia unei mulţimi militare fioroase. Turcii i-au folosit astfel în timpul campaniilor lor. Cu regimul fanariot, când acţiunile turceşti au încetat, devenind o problemă supravieţuirea militară, aceste populaţii hinduse au fost aruncate peste Dunăre, colonizate aici masiv, cu acordul dezinteresat al grecilor din Fanar care guvernau raialele economice ale Munteniei şi Moldovei (dr. Şerban Milcoveanu, 2005).

Petre Pandrea a căutat şi el un răspuns infiltrărilor hinduse în spaţiul românesc: „În «Upanişade» am găsit texte relative la infractori. Cum îi pedepseau? Prin izgonire din imperiul indian. Printr-o judecată sumară, pater familias îl declara ceandala pe delincvent” (Petre Pandrea, 2001). Cuvântul indian are echivalentul pe româneşte în „cinghinea”. Acest termen apare ca regionalism învechit şi înseamnă „obrăznicătură”, iar „cinghia” erau numite dansatoarele publice al căror dans din buric era numit adesea „cinghie” (Constantinescu-Dobridor, Gh. Bulgăr, 2002).

Cel lovit de ceandala trebuia să părăsească imediat casa. Nu avea voie să rămână în satul şi oraşul său şi nici în vreun sat sau oraş indian. Pleca în emigraţie. I se luau veşmintele şi i se dădeau zdrenţe. Nu avea voie să poarte podoabe de aur sau argint, ci numai podoabe din fier sau tinichea. Probabil din această interdicţie milenară există apetitul ţiganilor noştri pentru colanele şi inelele de aur masiv şi palatele cu multe camere nelocuite. „Ceandalaua poate fi criminal brahial vărsător de sânge, dar şi infractor în frac. Din primele două straturi se recrutează infractorii violenţei brahiale, din straturile ultime răsare criminalitatea în frac, iubitoare de venalitate, turpitudine şi lipsă de onoare” (Petre Pandrea, 2001).

Desigur se pune adesea problema de ce ţiganii altor regiuni europene sunt atât de diferiţi de aceia din Valahia? Aceasta se întâmplă pentru că ţiganii reprezintă un barometru social foarte fin privind nivelul de civilizaţie al popoarelor în mijlocul cărora sălăşluiesc timp de generaţii. Ei au preluat, forţat sau prin mimetism, calităţile şi defectele popoarelor în mijlocul cărora s-au aşezat. Calităţi şi defecte care au accentuat, menţinut sau eliminat efectul ceandalei. Privind spre reversul medaliei, ceandalaua s-a menţinut sau nu în funcţie de gradul de toleranţă al popoarelor care au acceptat-o. Paradoxal, chiar ţiganii spanioli sunt uimiţi de violenţa celor din România.

Spre deosebire de devălmăşia românească care atomizează orice ideal, orice individualitate - fenomen descris de Ştefan Zeletin în eseul „Din Ţara măgarilor” -, ţiganii au un instinct de solidaritate tribală uluitor. Regiunea Kosovo ne dovedeşte faptul că teritoriile zise naţionale nu sunt ale celor care le revendică, ci ale celor care le stăpânesc demografic. În anul 1994, în zona Olteniei, adică triunghiul Craiova – Drobeta Turnu-Severin – Tg.Jiu, „împăratul ţiganilor a vrut să proclame aici stat independent” (vezi „Adevărul”, 24 XI 2000, p. 11). Cum Europa se confruntă cu un proiect secular nereuşit pe măsura aşteptărilor sale, privind socializarea comunităţilor ţigăneşti de pe cuprinsul ei, asocierea dintre „român” şi „rrom” ar trebui să ne pună pe gânduri. Iar pe de altă parte, „a trăi într-un vast penitenciar, fără a fi avertizaţi, cum o facem noi, reprezintă o gravă imprudenţă. Criminaliştii nu acceptă amestecurile” (Petre Pandrea, 2001).

Revoltele italienilor şi spaniolilor faţă de violenţa ţiganilor din România certifică teoria ciocnirii civilizaţiilor detaliată de Samuel Huntington. Popoarele Europei occidentale nu sunt tolerante cu nesimţirea, murdăria şi agresivitatea plăsmuite sub indiferenţa lui „merge şi aşa”. Uniunea Europeană ar putea găsi „soluţii” împreună cu India, ţara de origine a acestor expulzaţi milenari, nimic altceva decât o extensie culturală şi de civilizaţie, care ar trebui să aibă şansa revenirii la matcă.

Despre cum putem fi induşi în eroare

Pe negândite se naşte un nou popor. Istoria se desfăşoară după reguli culturale, cu afecte profunde care scapă mulţimii. Ea se află în continuă mişcare chiar pe spaţii mici şi se metamorfozează permanent. În ceea ce-i priveşte pe români, astfel de metamorfozări s-au mai petrecut în istorie în aşa-numita „perioadă a invaziilor”, de fapt succesiuni de roiri nomade. Respectivele metamorfozări, studiate atent îndeosebi de lingvişti, au însemnat mai mult decât o „invazie”; ele au însemnat coabitări seculare între autohtoni şi cei veniţi în circumstanţe istorice complexe.

Ceea ce numim „slavizare”, perioada „cumano-tătară”, „suzeranitatea otomană”, au fost moduri de viaţă, de obiceiuri, de coduri comportamentale, de ierarhii sociale etc. Toate au durat sute de ani fiecare, politic vorbind, dar au continuat să evolueze către particularităţi pe care geografia umană a locului le mai păstrează. Acest lucru certifică faptul că, de fiecare dată, autohtonii au suferit amprentări profunde şi iremediable.

Nu ştim de ce pravilele interziceau în vechime, chiar cu pedeapsa capitală, căsătoriile dintre români şi robii ţigani, chiar eliberaţi antefactum. Românii nu aveau voie să se căsătorească cu ţigănci chiar eliberate din robie. A fost o realitate istorică şi socială, care, deşi aparţine Evului Mediu (vezi Pravila lui Matei Basarab din 1642), a avut o extindere bizară până la mijlocul secolului al XIX-lea!

Astăzi, fenomenul de aculturare este însă foarte interesant şi este în plină desfăşurare. Antropologic, etnia ţigănească urbanizată este destul de bine articulată istoric: gust pentru vestimentaţie, igienă, pe alocuri chiar fineţuri intelectuale de nivel mediu pe care arareori le întâlneşti printre fiii de muncitori care au colonizat Bucureştii în anii puterii populare. Acest progres este mai întâlnit la femei sau adolescente. La aceasta se adaugă o mare abilitate mercantilă, în creştere progresivă începând cu anii puterii populare, când mulţi ţigani au intrat în structurile statului, pe funcţii publice înalte sau medii, chiar dacă nu ştiau carte. Aveau “origine sănătoasă”. Cam de pe atunci centrul vechi al Bucureştiului a fost golit de realii proprietari şi colonizat cu aceia pe care-i vedem azi.

Dar ceea ce se ignoră sau, clinic vorbind, nu se înţelege sunt fenomenele socio-culturale şi antropologice care se desfăşoară pe un alt palier istoric decât acela cronologic, şi anume faptul că “natura îşi are secretele şi ironiile sale sociale. Ţiganii ar fi, în aparenţă, o seminţie de maidan, murdărie şi mizerie: dar sunt un organism ce trăieşte extraordinar de organic, conform unui instinct de solidaritate tribală uluitor. Adam Lendvay - tocmai pentru că e hipercult şi un hiperlucid observator al lumii şi istoriei - susţine că ţiganii sunt un fenomen social unic, excepţional şi - ai să râzi - de mare viitor” (I.D. Sîrbu, “Lupul şi Catedrala”, Editura Casa Şcoalelor 1995, ediţie îngrijită de Maria Graciov).

În această carte este descris crepusculul metamorfozărilor de azi, bing-bangul unei aculturaţii din care, noi, românii, am fost certamente induşi în eroare: „Ne-am mulţumit să-i izolăm, să-i dispreţuim şi să-i ignorăm... de departe. Trişând puţin cifrele reale ale numărului lor la recensăminte şi făcându-ne că plouă ori de câte ori mărginaşii oraşelor ridicau problema ţiganilor vecini şi «prieteni». Nu ştiu dacă am dreptate, dar mie mi se pare că întreg oraşul nostru - fost foarte boieresc - (este vorba de Craiova n.m.), ca şi capitala, de altfel, este clădit pe o destul de intensă baltă de ţigănime, prolifică, beată, absentă din istorie, dar prezentă în realitate. Nu ştiu dacă se poate vorbi de o «explozie demografică» la ei, în orice caz, în timp ce noi, «albii», ne chinuim să ne înmulţim măcar în progresie aritmetică, ei, fără nici un efort sau încurajare, se înmulţesc în progresie geometrică. Priveam înfiorat această mulţime de lumpen-sclavi ai unei libertăţi total antisociale şi anistorice şi îmi dădeam seama că asist la o fantastică, misterioasă şi iraţională demonstraţie de vitalitate, supravieţuire, instinct tribal. (...)

Ungurii şi iugoslavii au catedre de specialitate, echipe sociologice care studiază ştiinţific căile de integrare a ţiganilor lor. La noi, deocamdată, nici usturoi nu au mâncat boierii noştri moşieri cu robi ţigani, şi nici gura noastră nu miroase a neatenţie şi ignoranţă. (...) Ţiganii trebuie priviţi şi înţeleşi nu din afară, de sus, de departe, ci dinlăuntrul lor. Raţiunea lor suficientă e ascunsă, e prelogică, total opusă criteriilor de progres, civilizaţie şi cultură. (...)

Singura etnie care, în esenţa ei, nu s-a schimbat nici măcar cu o iotă” în ciuda intemperiilor istorice ale ultimului secol „ar fi ţiganii. Miracolul lor ne apare cu atât mai evident, cu cât cercetările lor de sociologie, psihologie, patologie a popoarelor, filosofiile abisale ale culturilor, ca şi studiile de psihanaliză colectivă, toate, nu fac decât să scoată în relief trăsătura majoră a ţiganilor: ei nu doresc să fie mai mult decât sunt, altceva decât sunt, altfel decât sunt. Nu au nici un fel de conştiinţă socială sau politică - chiar dacă întregul lor comportament se bazează pe un fel de mândrie de a fi şi a rămâne, pe o teribilă încăpăţânare de a ignora istoria, revoluţiile, societatea. Nu au nevoie de contractul social, nu vor să ştie de acest contract. (...) Poate că această ciudată inundaţie dinspre maidane şi mahalale nu este decât o formă de semnalizare, un mod prin care inteligenţa defensivă a organismului nostru social, încă sănătos şi inteligent, ne atrage atenţia asupra unor realităţi pe care le ignorăm şi le subapreciem” (pp.276-277).

Şi subapreciate au rămas decenii de-a rândul. În ultimii 10-15 ani avem în sfârşit specialişti care au drept preocupare lumea ţigănească. Avem şi catedre de limbă “rromă”, cuvânt care dovedeşte că românii au pierdut bătălia până şi la detaliul lingvistic, căci există tendinţa ca „român” să fie înlocuit cu „rromân”! „Rrom”, la nivel symbolic, poate semnifica şi faptul că, spre deosebire de „rumânul” din vechime, sclav-şerb pe moşia boierului nu-i totuna cu „r”-ul adăugat, literă care înnobilează şi separă. Adolescenţii vechiului regat vorbesc deja cu accent pe vocală, lucru care dovedeşte semnificaţia practică a victoriei literei „r” suplimentare şi în limba uzuală. Preocupările culturale ale tinerelor generaţii sunt ataşate, chiar şi afectiv, de gustul asiatic al muzicii, iar de ceva timp chiar şi versuri coerente şi reuşite stilistic sunt armonizate pe melodii făcute pe calapod hindus. Nu ştiu exact cum stau lucrurile prin Ardeal, dar vechiul regat este în metamorfozare culturală şi demografică.

Social, s-a revenit la simbol, la ierarhia tribală, unde obiectul de prestigiu trebuie să fie strălucitor pentru a impune prestanţă şi a legitima puterea ca în imperiul lui Timur Lenk. Obiectele de prestigiu sunt fie din metal nobil (vezi ghiulurile, colanele, lanţurile pe care le poartă agresiv chiar şi românii cu bani), fie se singularizează prin unicitate (cea mai tare maşină, cea mai mega-vilă etc.).

În condiţiile în care aculturaţia a trecut de bariera sensibilă a unui posibil eşec, considerăm că nu ar mai fi necesară existenţa SISROM-ului, căci obiectivele sale oricum vor fi atinse în cel mult două decenii. Poporul român a fost (h)indus în eroare de istorie!