Hotnews.ro Ultimul Minut (RSS)

vineri, 23 octombrie 2009

Veronica (I)

Moto:
Adevărul, dacă există, trebuie căutat în Neadevăr, 
Iar Neadevărul se furişează hoţeşte în Adevăr.
Machiavelli


Nu ştiu cum funcţionează memoria dvs., dar a mea e neînţeles de capricioasă.
Îmi aduc, spontan aminte, de exemplu, tot felul de nimicuri, de la cea mai fragedă vârstă, dar uit lucruri importante, sau chiar cărţi întregi.
Uite, ca un exemplu de lucru aiurea, pe care nu l-am uitat, e întâmplarea când, probabil aveam vreo 4 ani, am chemat „pis-pis” un animal mare, cu zgardă şi botniţă.
O fi fost un buldog.
Sora mea, mai mare cu 6 ani, a spus râzând de mine: „asta e o pisică!”, iar eu ofensat am început să plâng.
În schimb, uit alte lucruri mai recente şi de un alt nivel.
De exemplu din relaţia curbei geometrice „Leminscata”, (sau aşa zisa „Fundă a lui Bernoulli”), nu mai îmi aduc aminte decât imaginea ei, când mă închei la şireturi şi nimic din relaţia matematică.

Prima apariţie a VERONICĂI pe malul Dâmboviţei
Tot aşa, aiurea, îmi aduc aminte, o întâmplare de la care au trecut ceva ani.
Era puţin după Războiul de Independenţă din 1877.
Cred că nu aveam mai mult de 10-12 ani.
Mă bălăceam, în pielea goală, cu alţi copii, în apa Dâmboviţei, pe atunci numai meandre şerpuind printre casele mici şi sărăcăcioase, ale târgoveţilor, dar şi prin curţile „palatelor” boiereşti, ale turcilor şi grecilor.

(„Rectificarea” Dâmboviţei, aşa cum s-a numit, râu care producea, la orice ploaie, inundarea curţilor gospodarilor, a început prin anii 1880 sub antrepriza unui francez. 
Regele Carol I a dat acolo prima lopată.
Dar pe cine mai interesează astea azi?
Azi Regele îl dă Fotbalul, iar Regele acţionează genial cu picioarele.)

Era o linişte să o tai cu cuţitul, cum se zice caraghios despre ceaţă, ca şi cum ar putea exista o fabrică de împachetat fum.
Se auzeau doar ciripit de păsărele prin sălciile plângătoare, pieptănând cu degetele lor verzi apa limpede a Dâmboviţei. 
În lipsă de punţi, oamenii treceau de pe un mal pe altul cu barca, chiar şi pe actualul chei al Dâmoviţei, unde acum sunt poduri solide.
Pe mal, un tânăr cu frunte înaltă şi plete după moda vremii, scria absorbit pe o foaie de hârtie.
Soarele ne privea apunând.
Alături de tânăr, pe iarbă, o femeie, tânără şi ea, cu păr lung şi negru.
La un moment dat, cel care scria, lasă foaia să cadă pe iarbă şi îi sărută mâna. 

M-am scufundat, respirând hoţeşte printr-o tulpină de trestie, crezând că vor urma alte scene între cei doi.
După ce am numărat până la 20, am scos curios capul din apă.
Cei doi tocmai se depărtau de mână.
Rămăsese pe mal acea foaie de hârtie, plină de versuri.
Un greier le declama alături pe limba lui.
Soarele lăsase deja locul lunii.
Deşi atunci nu am priceput conţinutul biletului, l-am învăţat pe de rost:

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă,
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă. 

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Si să-mi cadă lin pe piept; 

Să sărim în luntrea mică,
Ingânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma
şi lopeţile să-mi scape; 

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Undoioasa apă sune! 

Dar nu vine... Singuratic
In zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Incărcat cu flori de nufăr.


Am redat această întâmplare din copilărie, doar să vedeţi atmosfera acelor timpuri.
Tot aşa,îmi povestea, ziaristul şi scriitorul C. Bacalbaşa, puţin mai târziu, prin anii 1920 şi ceva, (când eram elev la liceul Sf. Sava şi învăţam relaţia Fundei lui Bernoulli, acum uitată), fapte consemnate de el, apoi şi în cartea „Bucureştii de altădată”, cam ce evenimente se petreceau şi erau publicate în ziarele vremii.
Într-un an, de exemplu, tot cam prin 1878, sau 79, un eveniment consemnat de presă, a fost duelul dintre un român şi un francez, pripăşit prin Bucureşti.
Dar, nu vă speriaţi, nu a fost cineva rănit, cu atât mai puţin, mort: a fost un „duel” gastronomic.
Era o întrecere „sportivă”: cine va comanda un meniu mai alambicat.
Ziarele au publicat meniul, ca un eveniment, care acum ar trece neobservat.
Dau câteva feluri doar, din meniul, cu parfum de epocă, într-o limbă care îmi scapă:

„Huitres dOtsende
Caviar frais
Potage puree d”artichatns a la Madrinele
Pastelillos
Homard frais sauce remoulade
Chapon du Mans a la Gargantua
Faisans de Boheme truffes
Fine Champagne 
Dessert.
Caffe et Liqueurs”

Ce vremuri erau, oameni buni!
Cine afla atunci, ca acum, de la televiziune, ştiri importante, că în urmă cu câteva secunde, un peşte gras, cu aripi, a eşuat pe nisipul unei insule din Pacific, urmărind o gazelă infidelă ?
Că o flotă de submarine atomice, se şi îndreaptă să îl salveze dintre crengile unui boabab trăsnit de fulger?
Că un ren, fără coarne (neîncornorat, deci), s-a rătăcit pe linia Ecuatorului, în dunele Saharei?
Cine mai stă să scrie azi, poezii pe asfalt, în uruitul circulaţiei rutiere, aeriene şi navale, într-un vacarm de informaţii, pe malul unui lac de cianură?
Informaţiile se revarsă peste noi în valuri, iar noi suntem ameţiţi şi zăpăciţi de ele.
După zeci de mii de ani de existenţă şi multiplicare, luăm lecţii despre sex(„Totul despre sex”), pe care îl practică, toată natura, de la fluturi la elefanţi,fără nici un curs intensiv, sau extensiv.
Cât de naivi am fost odată şi uite ce deştepţi am ajuns.


Cum se poate ascunde Adevărul în Neadevăr
Sincer vă spun: eu nu îl înţeleg pe Machiavelli.
Tocmai de aia îl şi citez: ca să par mai interesant.
Ideile lui mi se par total contradictorii.
Pentru a pricepe ceva, despre Adevăr şi Neadevăr, am căutat în cele 8 volume ale operei marelui astrolog Schwartzman din Nurenberg.
Iată cum explică el, mai pe înţelesul meu, această problemă, cum a ajuns la acest rezultat ştiinţific:

„Aseară la culcare, pe la ora 12, am potrivit ceasul de pe noptieră, să sune la ora 9 dimineaţa.
A doua zi, când am deschis, somnoros, ochii, ceasul arăta ora 8 şi cinci, la fel ca ceasul de pe perete.
Deşi, evident, se oprise, ceasul de pe noptieră arăta deci ora exactă.
Iată, mi-am zis, şi sunt sigur că asta vi s-a întâmplat şi dvs.: un ceas care stă, poate arăta ora exactă.
Şi nu odată, ci de 2 ori pe zi. 
Dar un ceas care ar merge înapoi?, m-am întrebat, eu fiind un tip căruia îi place să teoretizeze inutil, ca orice astrolog din Evul Mediu.
Ei bine, am raţionat, el va arăta ora exactă chiar de mai multe ori pe zi.
Iar cu cât merge mai repede înapoi, cu atât va arăta ora exactă de mai multe ori.

Mintea omului are, oameni buni, acest defect, sau calitate, a relativităţii generale, care va fi descoperită ulterior mie, de Einstein în domeniul fizic.
Poate crede că şi ceasul care merge înapoi, arată timpul corect şi este ceasul după care se poate ghida în viaţă.
Priviţi cerul într-o noapte înstelată şi imaginaţi-vă rotirea permanentă Universală.
Ceasul măsoară timpul şi e construit după modelul Universului.
El e părticica de Univers, pe care o purtăm la mână, alături de cea din suflet.
Universul, toate planetele, sorii se rotesc, revenind, aparent, la poziţia iniţială.
Odată cu limbile ceasului nostru.

Dacă sensurile de rotaţie ar fi inverse în Univers, ca ale acelui ceas ipotetic, care ar fi oare adevărurile noastre?
Desigur ar fi altele, deşi ni s-ar părea la fel de valabile, ca cele de acum.
Legile fizicii, noi, toată viaţa noastră ar fi diferite.
Dar de unde ştim noi că planetele nu se învârt realmente invers, ca ceasul care merge înapoi şi adevărurile noastre sunt de fapt iluzorii, neadevărate?
Că nu sensul actual este cel corect.
Şi atunci, putem fi noi siguri de Adevăr, dacă nu ştim cum se mişcă Universul corect?
Înainte sau înapoi?
Adevărul există totuşi cuprins undeva, fiindcă în mod natural, îl căutăm şi din când în când ni se pare că l-am găsit.
Asta presupunând, desigur, că noi înşine suntem adevăraţi.
Şi unde ar putea fi cuprins Adevărul, decât în Neadevăr, care este, iată, Universal, indiferent de cum se rotesc limbile ceasului, planetele, sorii, sistemele solare, sau ce credem noi?
Iar noi căutăm Adevărul.
Unde?
În Neadevăr!
Dar nu putem şti niciodată dacă şi când l-am găsit.”
Am rămas pe gânduri, cu coatele pe masă, după ce am citit cele de mai sus cu ochii în paharul de vin roşu, plin de stele aurii reflectate de lumina lămpii din tavan.

Studioul GAURA NEAGRĂ
Cobor din noul meu Bugatti, intru în blocul nou de vreo 50 de ani.
Mă urc în lift.
Până la etajul 10 el mă dă cu capul de pereţi.
Printre cucuie, văd mâzgălite organe de damă şi de domn, separate sau unul într-altul.
De pe scări, un elev silitor redă, în ţigănească, o limbă la modă, forma sonoră a aceloraşi detalii grafice.

Cobor revigorat, din sicriul vertical de carton presat exfoliat.
Ajung la uşa Studioului.
Pe uşă e scris, de cineva, probabil cu stânga, „Televiziunea Naţională „Gaura Neagră”.
Nu pricepeţi?
Am gândit nopţi bune, alegerea acestui nume.

Noţiuni de Cosmogonie
Având la îndemână opera astrologului Schwartzman din Nurenberg, am citit, după ce am dat pe gât paharul de vin roşu, un capitol mai departe.
Şi aşa am intrat în Cosmogonie.
Iată pe scurt explicaţiile renumitului astrolog:

„Trebuie să recunoaşteţi că toţi aveţi probleme de concepere a Universului.
Priviţi cerul când apar stelele, vedeţi o parte infimă din el şi vreţi să vi-l imaginaţi în totalitate.
Vă obosiţi privind prin tot felul de aparate, din ce în ce mai puternice, dar degeaba.
Nu vedeţi în profunzime, decât urma unui ac pe o hârtie, faţă de distanţa la lună.
Soluţia este să privim în noi, unde suntem de necuprins, şi nu în exterior, unde suntem infimi.
Iată ce vă propun să vă imaginaţi, aşa cum am făcut şi eu.
Gândiţi mai întâi o primă sferă la nivel cosmic.
(nu localizaţi centrul ca fiind dvs., Pământul sau Soarele, aşa cum aveţi tendinţa, egocentristă). 
Pe suprafaţa ei sunt distribuite protuberanţe - planetele şi sorii, şi găuri (aşa zisele„Găuri Negre”, descoperite mai târziu.).
Imaginaţi-vă apoi o a doua sferă care o înconjoară pe prima, pe care sunt răspândite, tot la fel, protuberanţele astrale şi găurile negre.
Şi aşa mai departe, sfere concentrice din ce în ce mai mari, până la un cvasi infinit dimensional.
Nici nu trebuie să căutaţi să mergeţi până la infinit, fiindcă nu s-a demonstrat încă existenţa lui cosmică. 
Iar noi, ca fiinţe finite, nu putem percepe infinitul.
Sferele sunt nivele energetice, cu diferenţă de potenţial energetic între ele (Nota mea: asta eu nu am priceput-o, dar o redau ca atare. Poate dvs. o înţelegeţi.).
Tendinţa cosmică observată este ca găurile negre de pe o sferă exterioară, să absoarbă planetele şi sorii de pe sfera de nivel inferior. 
În acest fel se explică dilatarea Universului, constatată ulterior experimental, corpurile cereşti devenind din ce în ce mai rare, iar găurile negre din ce în ce mai dese şi mai mari.
În final, evident, Universul va deveni o Gaură Neagră Unică.
Poate atunci, având, din nou, tot materialul Lumii strâns într-un singur loc, ca la Începuturi, Dumnezeu va crea o altă Lume, ameliorată faţă de cea actuală, funcţionând după alte legi şi principii fizice şi morale.
Cu alte sisteme planetare, cu alte sensuri de rotaţie şi deci legi fizice, chimice, morale.
Dar nu doresc să intru în teorii religioase.
(Soţia mea, dna Ghaura Schwartzman, deşi mai tânără cu 39 de ani decât mine, şi pe deasupra blondă, a arătat, în cadrul unui turnir de strip- teas al blondelor, pe chiar corpul ei, că Omul este şi el, un univers de protuberanţe şi găuri.
O d-nă în vârstă, scheletic de slabă, care s-a prezentat cu o coasă în mâini, a făcut o remarcă primită cu răceală de tinere:
Omul, care e un mic univers, sfârşeşte şi el într-o gaură neagră, denumită eufemistic, „groapă de veci”.)

Televizorul, o Gaură Neagră?
După această incursiune în opera marelui Schwartzman, am privit în cameră, căutând similitudini.
Şi am găsit:
Cred că aţi observat că în camera dvs. există un dreptunghi întunecat, amplasat la loc de vază, vizibil din orice parte a camerei.
Ori de câte ori vă uitaţi la el, şi nu o faceţi rar, vă atrage, puneţi mâna pe telecomandă şi rămâneţi prostit de absorbit ore întregi.
(telecomanda e cuţitul cu care vă înjunghiaţi mintea, de câteva ori pe zi.)
Aveţi şi în casă, deci, o Gaură Neagră, care absoarbe spiritualitatea dvs.
(acea protuberanţă a creierului uman, care îl deosebeşte de cel de bou, care este neted.
Este şi ea atrasă, indiferent de dimensiuni şi neantizată, de acea Gaură Neagră din camera dvs.).
………………………

La uşă, un schelet vânjos, bodigardul, veteran din Războiul de Independenţă din 1877.
Fost dorobanţ sau curcan.
Îmi dă onorul scobindu-se în nas şi îmi deschide cu respect uşa din lemn putred, de bloc murdar de cartier.
Din vestibulul imens al micii garsonierei, se aude glasul răguşit de efort şi tutun (lucrează şi fumează 24 cu 24) al prezentatoarei:
- Transmitem în direct din toaleta Parlamentului, cabina pentru senatori.

Dar să o iau şi mai de la început.
(totuşi, vă promit, o să termin odată, tot ce am de spus.
Se şi vede că fac eforturi deosebite.)
Sunt sigur că dvs. care citiţi aceste rânduri, sunteţi din aceia care iubiţi literatura, admiraţi poezia, sau chiar, Doamne fereşte, filozofia.
Aţi intrat pe acest forum şi speraţi că veţi citi ceva de acest gen.
Eroare!
Aţi rămas în vremurile 1870 şi ceva.
Sunteţi pe o altă orbită.
Vă pierdeţi timpul, căutând inefabilul din vremuri apuse.
Acum oamenii sunt sensibili la alt inefabil, la cel al Firului de păr.
Doresc să li se facă greaţă de orice este viaţă.
Chiar şi de iubită.
(Iată un experiment făcut recent de americani şi canadieni:
Pupaţi iubita pe păr. 
Vă veţi topi de plăcere. 
Vă vine brusc ideea să vă culcaţi împreună, deşi e încă amiază.
Treceţi totuşi, din bun simţ la masă şi atacaţi o farfurie de supă cu fidea italienească, preparată cu dragoste de iubita blondă sau brunetă.
Simţiţi pe limbă un fir de păr al iubitei, poate chiar cel sărutat, rămas băţos fiindcă e dat cu fixativ.
Vi se face greaţă de iubită şi aruncaţi farfuria cu supă în capul blond sau brunet, pe care adineauri l-aţi sărutat cu evlavie.
Brusc vă trece orice chef de culcat şi vă aprindeţi o ţigară.
Experimentul sociologic s-a verificat în 48 de ţări.
Mai puţin la canibali, care mănâncă supa de iubită, cu tot cu păr.)
Ajuns aici, cu reflecţia, pe la ora 12 noaptea, am potrivit şi eu soneria ceasului la 9 dimineaţa şi m-am culcat, convins că e momentul să fac ceva în consens cu ceasul care merge cu mare viteză, înapoi şi cu găurile negre.
Ceva neadevărat, care deci va părea în acelaşi timp şi adevărat şi care să producă şi multă greaţă: o Televiziune.
(spre deosebire de Schwartzman, eu m-am trezit la ora 9, însă, iar ceasul mergea normal. Nu am avut şansa astrologului.).

De aici încolo ne despărţim.
D-voastră nu aţi înţeles, nici acum, acest lucru şi nu l-aţi făcut.
Aţi rămas săraci, fără Bugatti, pe drumul pustiu al unui singur adevăr, de altfel nesigur.
O să muriţi de frig, de foame şi de supărare.
Eu, dimpotrivă, l-am făcut de 20 de ani..

Dar nu e timpul total pierdut.
Universul încă există, nu a fost înghiţit total de găuri negre şi deci nici d-voastră.
De aceea am şi decis să descriu cum am reuşit.
Veţi putea profita de experienţa mea.
Încă nu e prea târziu.

(vor urma detalii explicative)