Veronica (II)

Moto
Isus: „ Să nu te miri de ce îţi spun: 
Voi trebuie să vă naşteţi din nou”.
Ioan, 3,7

LOCAŢIA ŞI PERSONALUL
Întâi am decis că Studioul va fi garsoniera unde locuiam cu nevasta, copii şi soacra..
Am trecut, pe când ne beam cafeaua, la angajarea personalului.
La concursul de prezentatoare au veni 2 candidate, sensibil egale ca expertiză: soţia şi soacra.
Ţinuta de prezentare impusă, era, desigur, topless.
Fiindcă prezentatoarele TV stau pe scaun, nu în picioare şi nu li se vede decât bustul.
De aceea ţinuta de jos, era la alegere.
Putea să şi lipsească.
Nu mă interesa, nici la una, nici la alta.
De fapt nici nu le-am mai deranjat pentru examinare.
Doar nu sunt mamoş, Doamne fereşte.

Pe soţie de abia o văzusem topless de dimineaţă.
Soacra are 155 de kile sau centimetri, nu mai ştiu exact.
Ea a fost ziaristă ilegalistă la Scânteia, dar de origine sănătoasă (deşi mama ei avusese oftică, pe care a moştenit-o şi ea: are oftică pe mine).
I-ar fi fost neplăcut (şi în afara moralei de partid), să se arate topless, iar mie şi mai mult.
Am ales ca prezentatoare, soţia, deci.
Pentru soacră a rămas postul de Senior-Editor.
Ea ştie cu ce se mănâncă toate sosurile, fiind de meserie bucătăreasă, înainte de a scrie la Scânteia şi se unge dimineaţa şi seara, cu toate alifiile.
E chiar mai cultă decât soţia, care s-a oprit la 4 clase completate în 7 ani, având 8 clase neterminate la seral (seralul s-a desfiinţat de mult.).

Am pierdut ceva timp pentru a soluţiona rubrica Meteo.
Fără Meteo nu poate funcţiona nici un post serios.
Fiindcă, vorba englezilor, când nu ai despre ce să vorbeşti, vorbeşte despre Vreme.
Mai ales că şi acolo dai numai veşti bune, ca inundaţii, tornade, căderi de arbori, etc.
Ideea salvatoare a venit de la o ploaie torenţială, care m-a răzbunat, făcând-o paparudă pe mama soacră.
Atunci mi-a povestit, gemând şi udă fleaşcă, despre genunchii ei reumatici.
Cu ei, a zis, ea poate da prognoza exactă pentru următoarele 7 zile şi nopţi.
Aici a fost şi o mică dispută, cavalerească, cu schimb de palme, precum între soacră şi ginere.
Ea vroia să prezinte musai „Meteo” pe ecran, că ea dădea prognoza, cu cele 2 rotule.
Dar aţi văzut că Meteo, se transmite la TV numai cu ţâţele afară.
Pe scaun, la soacră, ieşeau din cadru, dar nici nu se transmite Meteo de pe scaun.
În picioare, aveau peste înălţimea ei.
(mi-am adus aminte, soacra are 155 atât de kile, cât şi de centimetri.)
A trebuit să facem play-back: soţia prezenta Meteo, cu silicoanele afară din ecran, iar, din bucătărie, de la masa de preparare a sosurilor, soacra spunea prognoza, frecându-şi atent genunchii cu ochii închişi.

Echipa este deci completă.
Sunt sigur că până aici, dacă m-aţi urmărit, puteţi realiza şi dvs. studioul.
Fiindcă sunteţi căsătoriţi, sau puteţi oricând face şi greşeala aceasta.
Totuşi soţia e folositoare la spălat vase şi rufe.
Să ştiţi că se face şi o altfel de greşeală, la îndemnul soţiei, de fraierii căsătoriţi.
Nu contează mărimea studioului, fiindcă se vede doar acelaşi dreptunghi al ecranului, oricât de mare ar fi studioul de televiziune.
Fraierii care vor să vadă mai mult, îşi iau plasme enorme, dar văd exact ce vede şi unul cu ecran de 5 inci şi cu un binoclu de teatru la ochi.

A, era să uit: reporterii!
Reporterii sunt cei 2 copii din a doua căsătorie nelegitimă a soţiei.
Parcă a ştiut, de ce voi avea eu nevoie şi i-a conceput începând cu 12 ani.
Ea zicea că „cu un peşte gras”.
(Probabil zburător, că de atunci nu l-a mai văzut.)
Aşa că sunt tocmai buni de reporteri de teren.
E vorba de o fetiţă care stă permanent pe oală, în Studio, unde asigură atmosfera, în concordanţă cu subiectele şi o a doua, de teren, o obrăznicătură de16 ani şi jumătate, cu un microfon de gât şi o cameră ascunsă, nici eu nu ştiu pe unde.

Vă propun o probă de transmisie, ca să vedeţi cam cum merge treaba.
La uşa Studioului, fostul şi actualul dormitor conjugal, trebuie să fie musai un bec roşu, pe care scrie, „On air”, atunci când se transmite în eter, sau când avem ceva de discutat în pat.
- Alo, Siţo, ai legătura, mamă, zice soţia - prezentatoare. 
Răspunde fata ei, reporteriţa de teren:
- Ne aflăm în toaleta pentru senatori din Parlament. Gazele emanate de aici, ne ajută să facem o transmisie plină de atmosferă.
- Domnule senator, văd că sunteţi băgat în rahat până la gât. Cum vă simţiţi?
- Mă simt curat ca lacrima.

În acest moment se aud bătăi puternice în uşe:
-Deschideţi, DNAul!
De pe gemuleţul de aerisire, apare un buchet de mâini, care extrag din rahat pe dl. Senator.
După ghiuluri toată lumea recunoaşte că sunt colegii parlamentari, care îl scot din rahat.
DNAul se retrage în vizuina lui, sub formă de vilă de lux, în care hibernează tot timpul anului, jenat că a deranjat.

Imaginea e comutată în Studio:
- Vom reveni cu noi amănunte, imediat ce rahatul va fi extras de vidanja Parlamentului, iar la ora 20 vom discuta cele întâmplate cu analiştii noştri.
Iată acum câteva reportaje, care au făcut un rating de excepţie, cu care mi-am luat acest Bugatti:
Titlu:
 „Un monstru din Grădinari, a sfărâmat ieri mai multe căpăţâni”
Comentariul reporteriţei de teren: 
Nea Zarzavat e grădinar.
Ieri, venind beat de la bufetul din sat, a intrat în grădina lui Castravete, unde a sfărâmat cu bocancii 3 căpăţâni.
Soţia, ţaţa Ceapă, le-a luat pe furiş, le-a ascuns noaptea într-o ciulama de urzici, pe care au mâncat-o amândoi, la lumânare, ştergând orice urmă a crimelor.
Dimineaţa, vecinii au sesizat Poliţia, intrigaţi de mirosul puternic de usturoi, care ieşea din weceul din curte, unde se uşuraseră bătrânul criminal şi soţia lui complice.

Sau:
Titlu:
„Criminalul păstrează o tăcerea suspectă”.
Comentariul reporteriţei:
Ieri pe şoseaua de centură a comunei Burtea, a avut loc un grav accident de bicicletă fără pedale.
Vinovatul a fost găsit decapitat, agăţat de centură, la 12 metri, într-un copac, în curtea fabricii de ţuică afumată.
Reporterul nostru, care a obţinut exclusivitatea, s-a căţărat cu microfonul în dinţi la vinovat.
Acesta a refuzat să facă orice declaraţie, deşi se simţea halenă de ţuică, în aerul expirat, care sufla printre crengi.
În schimb o doamnă care avea o mână smulsă din umăr odată cu gâtul, ne-a declarat amabil de la morgă, că se simte bine, fiind în afara oricărui pericol de a mai trăi.

Să ştiţi, că la analişti nu am făcut nici un rabat.
Sunt zi şi noapte alături de noi, fiind chiar vecinii de palier.
Analist politic, de exemplu, avem pe un domn foarte serios din Asociaţia umanitară „Gay fără frontiere”.
El cu soţia lui, domnul Poponeaţă, doresc să înfieze un alt domn, de 11 ani, căreia să îi transmită pe cale orală, educaţia lor imorală.
Ca parte feminină, dar de data aceasta din naştere, nu din pasiune, avem o doamnă de 87 de ani.
Doamna, cum ne-a povestit la angajare, timp de 80 de ani, a încercat să facă copii cu toţi potenţii din oraşul de 2 milioane de locuitori, dar toţi au fost impotenţi.
La 81 de ani, a renunţat total la bărbaţi, a făcut inseminare in vitro şi a scos din eprubetă o fetiţă precoce.
De exemplu, fetiţa strigă degeaba „tata”, iar atunci când o vede pe respectabila mamă, se sperie şi întreabă „unde e mama?”
E foarte greu să înţelegi copii la 87 de ani şi viceversa.
Pentru problemele generaţiei tinere, avem ca analist un tânăr vecin, olimpic la Alba-Neagra, care a terminat cursurile Universităţii Ilfov, din Tărtăşeşti, de la mare distanţă, din discoteca de peste drum.

Dar, sunt dator cu o explicaţie, la cele afirmate mai sus.
Hai să o luăm uşor, cu una din legile lui Murphy.
(Încurajat de ideile lui Schwartzman, am apelat şi la acest autor celebru)
Iată ce ne învaţă el:
Aveţi o cană de lut şi un singur pahar de cristal.
Le folosiţi în mod egal.
Care obiect credeţi că vă va scăpa primul şi se va sparge?
Aţi răspuns corect: întotdeauna paharul.
Murphy a descoperit această legitate şi a dat şi explicaţia.
De ce?
Toate obiectele (şi fiinţele devin obiecte), tind spre dispariţie, spre o Gaură Neagră. 
(deci şi Murphy citise pe Schvartzman! )
Aceasta e finalitatea Cosmică Universală.
Dar ca să ajungi să poţi să dispari, trebuie să evoluezi.
Dispariţia se produce când se termină evoluţia.
Desigur se putea face şi altă comparaţie, fiindcă, zice francezul, „comparaison n’est pas raison’, dar este, cred, evidentă.
Gândiţi-vă acum, cât de departe suntem noi ca specie, ca spiritualitate, faţă de oricare altă specie, cu creierul neted.
Suntem paharul cizelat, de cristal, faţă de cana de lut nears.
Complexitatea la care a ajuns fiinţa Om, deranjează echilibrul natural.
Paradoxal, Omul se simte el, cel deranjat de mediul care l-a format, pe care caută să îl corijeze.
Această realizare a naturii, trebuie distrusă.
O forţă mai puternică de distrugere pentru Om, care domină fauna şi flora, este autodistrugerea.
Nu e vorba numai de războaie, de molime, adică de distrugere fizică.
Nu numai bomba atomică, distruge Omenirea.
Ci şi de mijloace specifice, inefabile, pe care le secretă ea însăşi.
Paradoxal, tocmai mijloacele de informare, sau mai corect spus, de dezinformare.
Aici este şi cheia succesului meu în televiziune.
Specularea fricii de moarte, ca şi a sexualităţii animalice, sunt mijloacele prin care se distruge spiritul, adică tocmai ce ne deosebeşte de celelalte specii.
Nu mai interesează pe nimeni, decât aspectele negative ale vieţii.
Fiecare se simte bine, când aude de un rău, de o catastrofă, de o crimă, la care el crede că este doar spectator.
Tragediile grecilor antici, au prefigurat această uşurare a noastră, în faţa morţii altora, prin piesele lor, adică acel „catharsis”.
Acum se folosesc însă tragediile reale.
Lumea se interesează dacă, prin orice mijloace, se produce o distrugere: inundaţii, cutremure, tornade, catastrofe aviatice, etc.
Dar nu te interesezi de ceva, decât dacă doreşti ca acel ceva să se întâmple.
Noi deschidem televizorul şi dorim, în subconştient, să aflăm că s-a petrecut ceva rău.
Am dori să se petreacă ceva rău, la cât mai mulţi, ca noi să ne simţim uşuraţi că am scăpat, că nouă nu ni s-a întâmplat ceva atât de oribil.
Dar ştim că ceva rău poate să survină şi pentru noi, oricând.
Ni se induce ideea că nici nu mai poate surveni, decât ceva rău.
Închipuiţi-vă un incendiu într-o pădure, iar fiarele fugind înnebunite să scape.
Aşa suntem noi, prin bombardarea permanentă cu nenorociri, culese cu migală de pe tot Globul, la fiecare secundă.
Doar că noi nu avem unde fugi, decât în faţa televizorului, care prin faptul că redă nenorocirile altora, ni se pare că ne pune în gardă, să ne ferim.
Nu, el ne distruge nervos, fiindcă nu ne poate apăra, de evenimente aleatoare, accidentale.
De căderea unei stânci peste un alpinist, sau de prăbuşirea avionului în Ocean.

LA CE SERVEŞTE BAIA GARSONIEREI?
Unul din semnele pierderii spiritualităţii noastre, este obsesia sexuală.
Un alt mod de a decade spiritualitatea noastră, este obsesia pentru un gest, căreia Natura l-a dat Omului, spre deosebire de animale, cu valenţe spirituale şi sentimentale.
Dar din punct de vedere Cosmogonic, e vorba tot de protuberanţe şi găuri, aşa cum a observat d-na Ghaură Schvartzman.
Deci ne încadrăm în teoria Universală a genialului ei soţ, contestată de invidioşi.
Orice televiziune care se respectă are de aceea şi studioul Adult.
Şi astfel are şi Televiziunea noastră, „Gaura Neagră”.
Studioul se deschide, odată cu uşa băii, la ora zero, în afară de noaptea de luni, când personalul se reface, printr-o alimentaţie vitaminizantă.
Nu voi descrie aici, cum decurg aceste emisiuni.
Vă las plăcerea să le vizionaţi şi la noi, aşa cum faceţi la alte posturi, desigur.
Voi preciza, doar, că ele se desfăşoară în cadrul restrâns al căzii de baie, cu sau fără apă, ca şi pe scaunul de la weceu, cu sau fără capac.
Pentru a putea performa toate variantele de sex, am asigurat următorul personal divers, de execuţie: 
soţia şi soacra (ambele au expertiză, soţia de la 12 ani, iar soacra încă de la începutul secolului trecut de ani), iar, pentru secţiunea gay şi pederaşti cei doi analişti şi băieţelul lor, pe care au reuşit să îl înfieze, cu ajutorul organelor de protecţia copilului.
Deşi poate personalul vi se pare limitat, noi organizăm, cu cada plină cu spumă, sau goală, combinaţii de 5,4, 3, 2 şi o persoană, luate câte 5, 4, 3, 2, sau 1, atât cu faţa cât şi cu spatele.
Spectacolele au o diversitate absolută.
Doar dacă ar mai fi existat un al treilea sex, se putea face ceva în plus.
(pentru cei cu studii umaniste, pot da, la cerere, totalul combinaţiilor sexuale, pe care le oferim, în programele noastre. 
Calculul ni l-a făcut un expert pornograf turc.).

 
A DOUA APARIŢIE A VERONICĂI PE MALUL DÂMBOVIŢEI
Trec agale pe cheiul Dâmboviţei în Bucureştiul de azi, 2000 şi ceva.
Câteva raze ale soarelui la apus, străpung smogul.
Pe chei se agită domnişoare în chiloţi, cu sutienul lăsat acasă, preocupate de trecătorii singuri.

Dintr-un Bugatti coboară un peşte gras cu lanţuri galbene.
Cele de fier şi le lăsase în celulă.
El trage cu o mână de părul lung şi negru al unei fete, pentru a o menţine în echilibru.
Cu cealaltă îi lipeşte metodic palme, iar cu pantofii ascuţiţi, şuturi.
O înjură personalizat, intercalând numele printre verbe cu circulaţie privată: Veronica.
Din boxele maşinii lui negre şi tunate, trasă la trotuar, râgâie vocea drogată a lui Danezu:

„Vreau s-o agăţ, cum s-o agăţ
Cu vorbe dulci vreau sa o răsfăţ
Vreau s-o agăţ şi mă tot gândesc
Ce vrăjeală să găsesc

Ce metodă să aplic
N-ai vrăjeală niciun pic
Este mult prea jmecherit
Nu se lasă cucerit
Dar am o metodă tare poţi
Să-mi spui şi mie care
Să îţi dau vrăjeala mea
Să agăţ şi eu cu ea

S-o întreb cum o cheamă
Nu te bagă-n seamă
Să-i spun ce bine arată
Vrăjeală expirată
Ea m-a zăpăcit
Chiar te-a cucerit
Vreau să o agăţ
 Nu cred c-ai să poţi.”
……………………………
Pe trotuar, peştele, continuă fox- trottul zbuciumat cu fata, pe muzica şi versurile cantautorului.
Fata participă la duetul de operetă tragi-comică, vocalizând cu note ascuţite din toţi plămânii.
Se aude sirena poliţiei.
Tovarăşele ei zboară numai în chiloţi, care încotro, croncănind ca ciorile speriate de un buldog.
Peştele gras sare în maşină şi zboară, gata să se urce pe copac gros ca un boabab.
Veronica scapă astfel de el şi de Danez.
Zgomotul lor se pierde printre dunele smogului.
Pe trotuar se odihneşte calmă, lungită pe spate, Veronica.
Înconjurată de coroana neagră a smocurilor ei de păr.

Mă apropii de fată şi mă aplec.
O privesc câteva momente.
Parcă am mai văzut-o, cândva.
Buzele ei vinete, pline de sânge, murmură ceva despre un lac.
Apoi nu ştiu, poate din clipocitul apei Dâmboviţei, poate din ochii ei albaştrii şi plânşi, din memoria mea stupidă, îmi reamintesc versurile de odinioară, ale tânărului cu frunte înaltă şi plete:

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă,
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă. 

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să - mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Ingânaţi de glas de ape,
Si sã scap din mână cârma
Si lopeţile sã-mi scape; 

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Undoioasa apă sune! 
……………………..
M-am îndepărtat lăsând-o pe fată singură pe trotuar.
Nu puteam interveni în mersul inexorabil, înainte sau poate înapoi a Timpului.
Desigur nu este adevărat că aceeaşi Veronica a apărut pe malul Dâmboviţei, dar totuşi ştiu că pe ea am mângâiat-o pe frunte şi i-am şters sângele cu batista, de pe buzele sparte de peşte.

CE SĂ FACEM SĂ AFLĂM ADEVĂRUL?
Ajuns acasă, am scos din buzunar batista albă şi am privit petele de sânge.
În timpul plimbării mele de seară pe malul Dâmboviţei, regularizată, murdară, traversată de poduri, avusesem o mică hemoragie nazală,.

Reapariţia Veronicăi printre noi, într-o ipostază actuală, ar fi fost doar oglinda evoluţiei în ultima sută de ani, în marşul cosmic Universal, către Gaura noastră Neagră de veci, chemaţi înapoi la Creator.
Pentru a corecta Facerea Lumii, fiindcă noi nu putem cunoaşte Adevărul.


Veronica a fost o închipuire a tânărului cu frunte înaltă şi plete negre.
El şi-a scris versurile şi i-a sărutat mâna, gândind la o Veronică închipuită, inexistentă fizic.
Veronica reală era o femeie obişnuită.
Adevărul este doar o închipuire.
Ceea ce este cert şi general, este Neadevărul.
Pe el se bazează şi comunicarea noastră şleampătă.
Mi-am adus aminte de televizor şi l-am aruncat în gând peste geam.

M-am dus la culcare, dar nu înainte de a potrivi, cu ceva emoţie , ceasul, să mă trezească la ora 9 dimineaţa.
La deşteptare, am constatat că ceasurile din casă arătau fiecare altă oră.
Neadevărul era peste tot.

Mi-am închipuit că ceasul de la mână arată Adevărul, ca să pot pleca şi ajunge la timp la serviciu.
Ajuns acolo, şeful mi-a arătat că ceasul meu este în urmă.
Nu arăta Adevărul.

Epilog
„Să nu te miri de ce îţi spun: Voi trebuie să vă naşteţi din nou.”
Isus.